"Drumul spre casa"

Oamenii din fata ei îşi factură cruce. Arunca o privire prin geamul autobuzului si îşi dădu seama ca se afla lîngă o biserica.

Biserica mica si albă, străjuia întunericul , ce tocmai începuse sa îşi facă loc, Biserica Domniţelor , îşi zise femeia în gînd si îşi făcu cruce. Îşi făcea cruce nu din smobism , aşa cum îşi făceau alţi , arătînd cât de pioşi sunt, ci uneori simţea instinctiv cum mâna ia singura drumul cruci.

Privii cu nesaţ noaptea, mai încolo ascunsă priviriilor curioase se afla o alta citadelă, Biserica Mirautilor.

Prima şi ultima mărturie a iubiri ei.

Ochii femeiei erau trişti, însă o lumină puternică, venită parcă din străfundurile fiinţei ei, îi făceau să pară veseli.

Dar când dădeai zâmbetul deoparte, toată tristeţea lumii se reflecta în ochii ei .

Atunci cănd s-a despărţit de el, o parte din sufletul ei a căzut într-un somn greu, ca de moarte.

Zîmbi trist, privirea alunecă în gol, privea pe geam şi vedea ca prin vis clădirile gri ale oraşului cum fug una după alta.

La prima staţie, o doamna mai învarstă cu o fetiţă de mîna, urcă în atobuz, caută din ochi un scaun liber şi se asceză anevoie.

Feita, oacheşa, cu ochi negri ,ca mura coaptă se aşeza lîngă geam, lipindu-şi instantaneu nasul mic de geamul rece. Sub atingerea calda geamul se încălzeşte, iar acum avea o urma rotundă cât un bănuţ.

Fetiţă zîmbeşte enigmatic si începe să aşeze forme şi linii complicate, iar în final, o figură fericită. nou născută ne zîmbea tuturor, fără a ţine seama dacă ne cunoaste sau nu.

Autobuzul se opri din nou, o nouă staţie, uşile se deschid si doua tinere urca, sunet de voci, clincet de rîsete, sunt vesele si îmbujorate, fiecare ţine în mână câte o scoaşă, care pare destul de grea.

Pesemne că au fost la cumpraturi, gîndi femeia. Sunt atît de tinere si atît de frumoase, atît de pline de viaţă, nu ca ea nu ar mai fi, însă simţea cum timpul începe sa se aşeze tiptil si peste dânsa.

Nu le invidia pe cele doua tinere, si ea fusese tînăra si plină de viaţă si speranţă.

Şi acum era, privi cu mîndrie la făptură de lînga dânsa, la fiica ei, ea era viitorul.

O mîngîie cu blîndeţe, fetiţă se uită cu ochi mari şi miraţi, zambindu-i si ea cu drag, fără însă să îi treacă prin minte ce gînduri o framîntă pe mama sa.

O voce cristalină, s-a făcut auzită, nici nu si-a dat seama când autobuzul a oprit în staţie, luînd ultimii întîrziati."Nu mă aşteptam să mă suni, !", simţi o uşoară emoţie în  acea voce

Pe bancheta din dreapta, o femeie vorbea la telefon. Era o femeie trecută bine de cea de-a doua tinerete, un roz pal ii înpurpura obrajii, ce începeau sa se vestejeasca.

Probabil la "capătul firului" se afla un bărbat.

Cristina încearcă sa îşi imagineze cum arată acel domn, căci nu putea să fie de cât un domn, cel care crease acea emotie aproape palpabilă, ce răzbatea din vocea femeiei.

Inalt, grizonat, cu ochi de un verde pal, ce se încălzeau, căpatand o nuanţă intensă, cînd era fericit, o voce joasă şi grava, completa tabloul imaginat de Cristina.

Autobuzul opri din nou, in dreapta cladirea mare si cenusie a spitalului, afundata in somnul de dinaintea primei vizite a medicilor.

Doar jos mai staruia o lumina, sectia de urgente.

un tremur ivoluntar puse stapanire pe ea, amintiile se perindau vii prin minte.

Orele lungi de asteptare, momentul cand au desprins copilul de trupul ei, de noaptea in care si-a tinut fetita in bratele tremurande.

Apoi a revazut momentele de cosmar ce le traise alaturi de Dragos, aflase pur intamplator ca era bolnav, crizele se inteteau si trebuia internat.

Nu vroia sa se interneze si tipa si lovea in toate partile asemenea unui animal haituit.

Si-a inchis lacrimile adanc in suflet si s-a apropiat de Dragos, vorbindu-i cu blandetea obisnuita, i-a explicat ca unui copil ca trebuie sa se interneze pt a se face bine, iar apoi barbatului i-a promis ca nu il va parasi, si ca il va astepta sa iasa din spital.

Dragoş a privit-o la inceput nedumerit, ca un copil trezit din somn..."bine daca supui tu, ma voi interna!"

Si s-a tinut de cuvant l-a asteptat, vizitandu-l cu credinta oarba ca se va face bine. Nu l-a parasit si a lasat ca el sa o paraseasca

Gandurile Cristinei alunecara undeva intre trecut si prezent...toti au plecat, i-a asat in urma, dar nu i-a uitat:Dragoş, Andrei, Sandu, Liviu, Doru, pe toti i-a iubit inr-un fel sau altul.

Acum toti au disparut lasand doar o amintire cu miros de liliac.

Doamna , cea trecuta de ce-a de-a doua tinerete nu isi terminase convorbirea...:Da, as vrea..., daca ai putea,..,ti-as ramnae indatorata....este bine un kilogram de polen" mai auzi inainte sa coboare.

Pasi peste scara inalta a autobuzului, usile glisante se inchisera in urma lor.

Bratul fiicei sale ii inconjura bratul.

"Insfarsit am ajuns acasa!"

"Da, Acasa", ingaima Cristina

Mai privii o data, parca cu parere de rau, luminile autobuzului, ce se pierdea aidoma unei stafi in intuneric.

Adeseori viata te poarta pe carari nesigure si neumblate, te sufla asemenea unei frunze batute de vant, incoace si incolo, insa doar forta dorintelor noastre pozitive ne ajuta sa prindem radacini.

Acasa!

Ridica ochii multumind Divinitatii, stranse cu putere bratul ficei sale.

Acasa este acolo unde este inima si sufletul tau!, citise undeva asta, cu foarte mult timp in urma.

Sufletul ei era chiar acolo langa dansa.

Liftul urca sprinten spre etajul 6.

Cristina isi privi chipul, apoi corpul, în oglinda cea mare de pe peretele liftului.

Se simtea tanara , frumosa, plina de viata.Un zambet poznas ii lumina chipul.
Fire albe o impodobeau, le netezi usor. Fiecare fir alb reprezenta  o mica victorie, o lupta cu viata castigata.

Intrara in casa, o casa mica primitoare, doua pisici se alintau printre picioarele lor, maraind usor, cerandu-si dreptul la afectiune.

Maine, o noua zi, o vor lua din nou de la capat, trezdu-se cu primul cantat al cocosului.

Isi saruta odorul,invelind-o cu grija.

Fetiţa închise ochii zambind multumita.

Si mama zîmbea, crescandu-i doua inimi în piept cînd copilul zîmbea. Cristina se învăţase sa zambeasca pentru tot e viata îi dăruise.

Orele erau înaintate, insa nu vroia sa se lase pradă asternuturilor moi pană nu va împărtăşi foii albe experienţa acelei zile.

Cristina se aşeza din nou la birou, lua tocul si începu sa scrie, scria cu litere rotude , egale...."astăzi am dansat, lăsîndu-ma îmbrăţişată de rimul valsului vienez, bratul lui ma ţinea ferm, mi-a simtit teama de a nu cadea, m-a tras usor spre el, soptindu-mi ceva la ureche.

Un miros suav de flori de cîmp îmi staruie în nări, simţindu-ma protejată si iubită.

Nu m-am mai simţit de asa mult, căci am numarat tipul cu clipele, secunde si anii, 22 de ani trecusera de atunci.

Monday, February 24, 2014