Cioburi

Erai jos, iar eu sus, erai mic, iar eu mare, erai slab, iar eu tare, te-am privit pentru o fractiune de secunda in geamul amintirii, dupa care mi-am mutat privirea, nu mi-a placut situatia, era jenanta si disconfortant atat la nivel fizic , cat si psihic.

De-a lungul vietii mele, am incercat fie sa cobor, fie sa aduc la nivelul meu, pe cel ce acum este mic.

Cand am privit pe cineva de sus a fost atunci, cand i-am intns mana sa se ridice.

Perceptia ta, a fost alta, cum ca redeveneam copilul care incearca sa fie mare, se poate, intotdeauna perceptia ese subiectiva si tine de individ.

Responsabilitatea ce o port pe umeri, este mult prea mare pentru a privi de sus.

Copii vor patrunde intr-o zi in viata, in viata reala si adevarata, iar bagajul lor va fi minim, adaptarea lor sociala precara. Multi se intreaba de ce?

Cel mai simplu raspuns este ca ii privim de sus, calitatea noastra de adupti ne da acest drep, drept de care uzam dupa bunul nostru plac.

Poate ca si eu as fi aluncat pe aceasta panta a stimei de sine, supraevaluata, de nu as fi stiut cum este jos.

Prin negrul intuneric si-a facut loc prima raza de lumina, am intins mana catre ea!

Cand erai jos, nu te-am putut privii.

Jos , nu este o pozitie confortabila!

Lupoaica

Durerea sufletului se contopeste adesea cu durerea trupului; ochii mi s-au impaienjenit, iar lumina din ei a mai scazut.

Adesea m-am intrebat "de ce nu putea ramane acolo? Ai alungat-o! Ai facut-o sa paleasca!" De ce?

Dar intrebarea mea a ramas suspendata in aer, caci nu am mai primit raspunsul.

Te-am alungat pentru o clipa din sufletul meu, simtindu-ma ranita , simteam ca nu aveai dreptul sa faci asta.

M-a durut,urland, lupul alb se trezeste la viata, te-as sfasia in mii si mii de bucati, caci nu aveai acest drept, sa trezesti lupii la viata.

Lupoaica alba s-a tezit, intainzandu-si labele din fata, pentru a se dezmortii, a cascat , aratandu-si coltii stralucitori de albi, intr-un ranjet deavolesc.

Priveste in jur, nemairecunoscand locul, totul e nou e schimbat, o siluieta intunecata, se deseneaza pe pamantul reavan, proaspat , ici colo mai pastreaza inca urme ale unei ierni grele.

Isi priveste fartatele, care inca mai doarme, lupul cel negru.

Inca nu a venit vremea sa!

Durerea este crunta, bratele imi amortesc, atarnand ca doua crengi moarte pe langa trup, picioarele , impietresc, bataile inimii deabea se mai aud, ochii nu mai vad lumina rasaritului, lupul cel alb, urla, a jale, a pustiu.

Uneori in viata, nu facem cele mai nimerite lucruri si totusi continuam sa mergem, pe calea pe care ne-am propus sa o umam, indiferent de consecinte si de urmari, cautand echilibrul, linistea si calmul, ne intarim si ne inarmam cu rabdare si curaj.

Uneori ma gandesc, ca noi subtem ceea ce suntem, datorita in primul rand ereditatii, apoi, ne formam, datorita mediului si in al treilea rand devenim ceea ce suntem, datorita educatiei.

Omul inseamna, spirit, trup si suflet.

Trupul si spiritul, nu imi apartin, le daruiesc divinitatii si oamenilor, dar sufletul... sufletul este al meu, este tot ceea ce am, doar cu acest dar am fost inzestrata, cand am venit pe lume si cu atata avutie , voi pleca.

Am crezut ca imi apartine, dar de fapt m-am inselat, a devenit o marfa, un bun de consum!

Durerea este atat de vie! Lupu alb, isi scutura usor blana, se intinde, ridicandu-si usor capul , apoi priveste, narile ii freamata in aer, adulmecand ceva. E mirosul sangelui, prada se apropie.

Trupul caprioarei se prabuseste la pamant, inca mai respira, cand coltii lupoaicei se infing in trupu-i tanar, sorbindu-i ultima suflare,

Urla, urletul de vanatoare menit sa adune toti Lupii din imprejurimi sa i se alature.

Se spune ca atunci cand ne nastem , aducem cu noi , in aceasta lume, fantasmele, mosilor si stramsilor nostrii, cand venim pe lume, caram un intreg bagaj transgenerational, de la generatii, ce au trait poate cu sute de ani inaintea noastra, fara sa vrem cunoastem, adapostind in sufletul nostru, amintirea, lupilor din trecut, care inca mai urla, infruptandu-se din fiinta tanara, care esti tu, care sunt eu.

Durerea este mare, sfasietoare, lupii s-au trezit si sunt infometati.

Acum batalia va fi mai grea, mai sangeroasa, caci eu sunt mai slabita, acumuland multe rani, care inca nu s-au inchis , sunt proaspete.

Nu ai facut bine, ca ai trezit lupul din sufletul meu, inca nu venise vremea sa!

Idei pe un colt de trotuar

Nu am mai scris demult, au trecut mai bine de 60 de zile, de cand nu am mai scris, nici de bine, nici de rau, nici ca ma doare, nici ca imi este bine. Mi-a lipsit un pic, mi-a lipsit mai mult, asa stiam ca a mai trecut o zi, ma regaseam in randurile mele, imi culegeam gandurile, imi spuneam :

"Maine este o noua zi ,cu noi provocari, vor aparea noi ocazii si noi oportunitati."

Venind spre casa, agale, am micsorat pasul, ascultand ecoul ce il lasa pe caldaramul trotuarelor, un sunet cadentat, pe care l-am ascultat pana in apropierea casei mele.

Tresar, o siluieta se opreste langa mine, clatinandu-se usor si cu toata politetea de care era capabl m-a intrebat " Va rog, nu stiti pe aici un bar non stop?"

Ba da din intamplare stiam si l-am indrumat pe cel betivul politicos, spre acel bar non stop.

Mi-a multumit frumos, parasindu-ma vesel si bine dispus, am privit cum se indeparteaza, clatinandu-se usor sub povara paharelor golite, poate cu nici un ceas inainte.

Mi-am continuat drumul in tacere, doar gandurile mele bantuiau, ma gandeam la acel betiv, ce ma tratase cu o galanterie rar intalnita. ma gandeam la potaia aceia cu urechi dantelate, care se oprise pentru cateva minute in fata mea, cersind o mangaiere, ma gandeam la madinile ce treceau in goana pe langa mine si ma intrebam "Oare unde se grabesc?" .

Imi place noaptea, pt ca e multa liniste, strazle sunt goale si intreg trotuarul este al meu si uneori al cainilor vagabozi.

Nu mi-a placut cred niciodata agitatia, cu toate ca viata mea este intr-o continua miscare, o agitatie continua.

Tot timpul cand ma duceam la biserica, mi-a placut sa merg dupa slujba sau gand nu se oficia nimic, imi place sa stau si sa privec , chipurile ingerilor, imortalizati , pe peretii biserici, sa fiu singura gasindul pe Dumnezeu in tumultul de ganduri.

Imi place sa stau si sa privesc si sa ascult, cum noaptea imi bate in ferestre, tesand o noua poveste.

Imi plac sunetele,ce nasc o melodie dulce , suava, magnifica, e melodia tacerii.

Imi place sa stau intr-un colt si sa privesc, sa ascult, cum ploaia se sparge in mii de stropi sonori de caldaram, imi place lucirea soarelui, rasfanta pe caldaramul diminetilor, imi place cum frunza galbena aluneca, intr-o blanda maingaiere pe caldaramul orasului, imi place ochiul de lumina, ce se naste, pe caldaram, o data cu inserarea, in jurul felinarului, imi place sa ascult pasi ce se nasc pe caldaramul trotuarelor.

Iubesc sunetul unor pasi, ca sunt ai mei, ca sunt ai tai, asta nu mai are importanta, ce rasuna in fiecare seara pe caldaramul dezgolit ,al trotuarelor.

Sunetele si inspecial sunetul pasilor pe caldaram imi trezeste o amintre, o amintire vie , reala, o amintire rupta din amintire ce nu le-am avut nicodata.

Domnul meu!

Te iert domnul meu!
Te iert pentru ca mi-ai patruns in suflet,
Scormonind si cautand ceva
Ceva ce fusese atat de bine ascuns,
Incat nici eu nu stam ca exista.

Te iert domnul meu!
Pentru clipa de visare,
Pentru ora de dor,
Pentru ceasul de iubire.

Te iert domnul meu!
Pentru ca m-ai invatat sa visez.
Pentu ca am invatat ,ca visele se pot implini

Te iert, domnul meu
Pentru serile in care
M-ai lasat sa tanjesc
Pentru noptile in care ,
M-ai invatat sa tes,
O broderie de vise

Te iert, domnul meu
Pentru tivul ingust , al respectului de sine
Care a necesitat o ajustare
Refugiindu-ma in munca
Uitand ca sunt singura

Te iert, domnul meu !
Pentru ca in loc sa creez vise ,
Am creat profile psihologice.
Incercan sa intru in lumi neumblate,
In care urlau, lupii albi .

Te iert, domnul meu!
Pentru decolteul generos al vorbelor tale

Daca ai fi aici, domnul meu ...
Te-as invita la dans,
Ne mai tinand cont de eticheta si de reguli.
Te-as invita la dans,
Uitand petru ce trebuie sa te iert.