marți, 15 aprilie 2014

Eclipsa

Luna atîrna tăcută de colţul acela de cer întunecat. Era mare, întreaga si neasemuit de frumoasă, cu fata ei rotundă, asemenea obrazului unui copil adormit.
Dar nu, luna nu dormea, ea veghea si frumuseţea ei nefirească ajuta la naşterea viselelor.
Mici vinătoare sangerii se puteau distinge pe chipul ei.
Femeia inchise ochii, luna părea ca îşi schimba  culoarea si parcă si forma, acum era roşie, incandescentă, stralucind plină de dorintă.
Luna se transforma.
Întinse mana si voii sa atingă luna, însă luna rămînea departe tăcută si goală, asemenea trupului de fecioară înainte marele bum, ce o va transforma în femeie.
Ochii femeiei s-au deschis, acum era întuneric. întunericul cuprinsese pămîntul si cerul.
Luna fusese marcată pentru încă o noapte de marele monstru ce domnea sub pămînt.
O data demult, cînd era mica bunica îi spusese o poveste, cum ca din timp în timp, monstrul ce domneşte sub pămînt, monstrul cu cap de lup, cel trimis de marele Zamolxis, se înfrupta din sufletele ce au plecat pentru odihnă veşnică pe luna.  Si in acele nopti, cand monstrul se infrupta din trupul Lunii, luînd cu el sufletele , transformîndu-le în suflete ratacitoare, Selena moare, aruncîndu-se în apele involburate ale lui Oceanus.
La început poporul fecioarelor ce vieţuiau pe luna, s-a împotrivit.
Luna avea mai multe fecioare, toate albe , balaie si neasemuit de frumoase, unele erau ficele ei, altele erau copile luate de suflet.
Bătrînii locului, sopteau ca în nopţile vechi, luna lua forma umană si se transforma în fecioară, umblînd cu picioarele sale de argint printre ierburile din pădurile de mesteceni.
Si tot bătrînii povesteau ca între-o noapte, Dorin,  un băiatul de ai cărui ochi negri se îndrăgostise Selena, o momi sa coboare pe pămînt în chip de om, daruindu-i inima si dragostea lui în schimbul unei clipe de amor.
Zeiţa se lasase adementă de vorbele mieroase ale tînărului si cobora pe pămînt, iar atunci pentru prima data cerul a murit, iar stelele moarte îşi închise ochii de lumina albă, ascunzandu-se în infinit.
Va urma

duminică, 23 martie 2014

Copacul vietii

Ieri m-am nascut a nu stiu cata oara
In viers de doina si de dor
Pamantul simteam cum ma impresoara
Si plang ades
Imi este dor, imi este dor
Si frunze galbene si albe
Si verzi si rosi, aramii
Sunau duios in triluri de chitara
In ceasuri lungi de dimineti tarzii

Morman de crengi indurerate
Mugeau blajin in viers de absolut
Sunt un copac plin de pacate
Ieri mi-au cioplit in trup
de lut

Fetita cea plapanda si timida
Deschide sfios usi catre cer
Copacul mama isi apleaca cranga
Nascand o scara  si porti de fier
Fetita asezand picioru
Incepe sa isi ia avant

Cerul albastru se deschid
Caci noi suntem eternitate si cuvant
Uitam ades ca-am flamanzit demult

Purgatoriu-varianta 2

Uitam ades
Ca ne-am nascut
ca am murit sau am iubit
Uitam ades
Ca viata e un ocean
In care aruncam
an dupa an ,zi dupa zi
ceas dupa ceas
Acele sentimente nselatoare
Care-ntr-un moment
ne-au definit
Pictandu-ne clipele-n culoare

Blazarea, ignoranta si mandria
Au pus un steag in varf de obelisc
Si te-au suit fiinta efemera
Si te-au incantat cu niburi muritoare

In purgatoriu ai patruns
Albastre stele rasarira
Si te priveam si-m era mila
Doream nespus sa te ajut
Dar sufletul tu l-ai pierdut
In schimbul unei clipe de amor
Nu as mai vreasa-mi fie dor

vineri, 21 martie 2014

Prima parte- Ultimul barbat de pe pamant

Ultimul barbat de pe pamant statea singur intr-o camera, cand dintr-o data cineva a batut la usa.
Uimit ultimul batbat de pe Pamant ridica cu uimire capul din cartea pe care tocmai o incepuse, se ridica de pe scaunul de pe care tocmai se asezase si se indrepta`spre usa pe care tocmai o inchisese, apasa pe clanta si usa se dete de perete cu un scartaint.
Afara era un intuneric de sa-l tai cu cutitul, la usa nu era nimeni, ultimul  barbat de pe pamant dete sa inchida usa, gndind ca i se paruse, insa iarasi se auzii un ciocanit in usa,din nou barbatul se ridica de pe scaunul de pe care tocmai se asezase, inchizand cartea pe care tocmai o deschisese,si se indreptandu-se spre usa.
Acelasi lucru ca si prima data, afara nu era nimeni, iesii din casa, inconjurand-o de vreo doua ori, insa , nimic.
Se intoarse inapoi in casa, gandind ca ar trebuii sa se culce, pentru ca incepea sa aiba halucinatii auditive.
Era drep singuratatea il chinuia amarnic si astepta cu rabdare ca zilele lui sa se sfarseasca, avusese noroc, daca se poate nuumi noroc, ca curentul acela de aer, il adusese tocmai in apropierea unei mari biblioteci.
Nu stia unde se afla, insa nici nu il interesa foarte tare acest aspect, era bucuros ca putea sa citeasca, petrecandu-si intr-un mod cat mai placut timpul.
Noaptea citea, iar ziua vana sau culegea ierburi din care pregatea diferite amestecuri, care il tineau in viata, ostoindu-i foamea si intarindu-i trupul.
Insa in acea seara, ultimul barbat de pe pamant va avea parte  de o intalnire neasteptata, care ii va schimba viata pentru totdeauna.
Ultimul barbat de pe pamnt intra in casa si ce-I fu dat sa vada ce- fu dat sa vada?
Pe covorul verde din fata scaunului statea o maimuta, o maimuta care tinea in brate un copil.
In acea seara ultimul barbat de pe pamant isi dete seama ca nu mai era ultimul barbat de pe pamant.










marți, 18 martie 2014

Purgatoriu- Decalog-douazeci fara unu)

As vrea sa plang
in lacrimi de roua
zburand pe aripile mov
ale primelor guri de lumina.

Siluiete albe
plimbandu-se 
umar langa umar
in cetatea eterna.

Jos in vale
Taramul de necuprins
al oamenilor

din cimitir 
s-au ridicat sufletele
si aerul are miros
de mirta

Afara fusese cald
Incremenind totul
intr-o subtila
putreziciune

Al cincilea anotimp



Atarnand ghirlande de flori
La gaturile oamenilor
Simt miros de vant
Mirios de departare

Austrul s-a amestecat
Jucandu-se cu pletele
Iasomiei salbatice
Sosise vremea...

Imbracand
Haina tacerilor
M-am transformat 
In ultima pasare
Ce a uitat sa vesteasca
Iarna

vineri, 7 martie 2014

Convorbiri dintr-o olinda sparta-Partea a II-a

  Mi-am luat de-o seama vazand peste ce fenomene dau si m-am concentrat asupra  muncii si a copilului meu, dar parca si aici statutul de femeie singura ma urmarea ca un blestem. 
Am devenit boul bun de jug, un cal de povara, care trage la o caruta mult prea grea, o femeie buna la toate, stalpul societatii, femeia sovietica, stalpul de care te sprijini in momentele dificile.
Am tras cat am tras, insa sunt facuta din carne, oase si inca ceva, mult prea fragil si usor de manipulat, din suflet, asa ca in zorii unei dimineti limpezi de inceput de martie am cedat fizic, m-am inbolnavit. 
M-au last puterile si mi-am luat lumea in cap si m-am rezumat la cresterea si educarea copilului meu, m-am rezumatumat la cratita, de care atade mult am fugit si pe care am incercat sa o inlatruram din exisenta noastra ca pe un rau, ca pe o corvoada.
M-am reantos la statutul de gospodina si de mama, in aceste momente de disperare, caci o stare neanteleasa si destul de frustranta stare m-a invalui, am inteles, ca roata este rotunda si ca viata noastra este menita sa se intoarca in momentele de inceput.
Atat de mult am refuzat statutul care ne-a fost harazit dintru inceput, acela de sotie, de mama, de gospodina, de "sclava" a unui  barbat, de stapana a propriului camin, alergand dupa recunoastere sociala, politica, luptand sa avem drepturi gale cu ale bartbatilor, ba chiar depasindu-le, am preferat sa devenim sclavele societatii in care traim, deoarece dorim sa iesim in fata si sa acedem la anumite efemeritati.
Ca femei ne-am obtinut libertatea si dreptul la vot, pretul a fost mare.
Si totusi in final realizam ca tanjim dupa o viata tihnita si linistita, asteptam cu infrigurare, barbatul mult visat, tanjim dupa primul sarut al dragostei si dupa rochia alba de mireasa, visam la la cele momente cand vom imbatranii si le vom povestii nepotilor, despre cum era pe vremea noastra.
Nu mi-a parut rau nici un moment din trecutul meu, nu am regrete am doar lectii invatate, invatate greu pe propria-mi piele, invatate cu lacrimi si suferinti amarnice.
Prejudecatile m-au urmarit, societatea si oamenii m-au judecat, am fost pe marginea prapastiei de mii de ori si in loc sa primesc o mana intinsa, am primit doar bobarnace, menite sa ma detrmine sa renunt.
Naucita, trezita ca dintr-un somn greu, privesc in jur, ochii imi staruiesc asupra unui mic tablou, este de o finete si de o frumusete absoluta "Ruga florii soarelui", autoarea, o femeie , Eu.
Luni la rand am pictat flori de soare. Era de fapt o dorinta a femeii de caldura, de protectie. 
Cu fiecare zi ce trece imi constientizez un nou statut al meu, o noua ipostaza pe care am invatat-o, aceea de a fii femeie.
Zambind pentru a nu stiu cata oara, asemenea unui mare intelept, care am priceput una din marile mistere ale universului.

Convorbiri dintr-o oglinda spartă- Partea I

Fiecare om trebuie sa-si inventeze propriul destin- Sartre
Sunt momente când totul pare zadarnic!Oricât ai lupta să fie bine, ca un făcut totul iese pe dos.
Sunt la o răscruce de drumuri şi nu ştiu încotro să o apuc, ce să fac.
O data o prietenă mi-a spus "Sa nu fac nimic, pur şi simplu să stau şi să aştept!"
Bine, bine, dar chiar nimic? am întrebat surprinsă, cam greu pentru mine, sunt o femeie de acţiune, în permanenţă intr-o continuă mişcare , însă era o provocare mult prea mare aşa că m-am oprit pentru o fracţiune de secundă şi am stat, mi-a plăcut senzaţia provocată păstrând liniştea ce îmi pătrunse în suflet .Am încercat atunci şi mi-a reuşit ţi voi încearcă şi acum, însă gândurile zboară transformandu-se în idei, idei care îşi iau zborul către foaia pe care încep să scriu.
Sunt la o răscruce, o răscruce de drumuri, o răscruce de idei şi mentalităţi, o răscruce , este un tumult, mult prea mare , formându-se un ambuteiaj, deci este unul din acele momente în care treuie să spun Stop si sa schimb strategia.
Ieri, de fapt astăzi mi-am dat seama de ceva... mi-am dat seama de statutul meu de femeie singura, singura în sensul absenţei unui partener.
Mi-am dat seama că acest statut crează mentalităţi şi preconcepţii atât în mintea celor din jur, cât şi în mintea femeilor singure.
Sunt 8 ani de când am luat hotărârea de a pune capăt unui lung şir de întîmplări nefavorabile, care fiecare în parte nu m-ar fi făcut să evoluez, ci m-ar fi făcut să involuiez , reducandu-mă la statutul de femeie de cratiţă.
Recunosc, îmi place să gătesc, si sunt momente cand stau la cratita imi aduce o oarecare satisfactie însă până am conştientizat această plăcere, a trecut multă apa pe Siret, însă povestea este lungă.
Recunosc mi-a părut rău după bărbatul pe care îl iubisem şi pe care probabil îl mai iubeam, mi-a părut rău, lăsîndu-mi un gust amar, plecare lui, fără un cuvânt, fără un regret, fără măcar să privească înapoi măcar o dată, dar  asta e viaţa, mi-am suflecat mânecile, luând-o de la capăt, de la capăt nu am putut sa o iau, însă am continuat de acolo de unde mă oprisem. Atunci a fost un moment de răscruce, când a trebuit sa spun Stop ! Ajunge!
Nu am realizat cât de greu va fii drumul pe care am ales să îl continui de una singură.
Statutul de femeie singură parcă mă făcea  vulnerabilă, devenisem o pradă uşoară pentru şacali, care purtau numele de oameni.
Atunci am realizat ca a fii femeie măritată, cu ditamai ghiulul pe mâna, semn al jurământului suprem , te face într-o oareşcare măsură infailibilă, îţi oferă un anumit grad de protecţie.
O teamă de necunoscut puse stpânire pe mine, mă simţeam singura, vulnerabilă si îngrozitor de speriată. Şi ce credeţi că am făcut?
Am căutat din nou tocmai acele situaţii şi oameni , care la un anumit moment dat mă făcuseră nefericită, reducându-mă la statutul de simplă gospodină.
Deci am pornit în căutarea barbatului ideal, a bărbatului, puternic, capabil să mă ferească de orice durere şi nedreptate.
A fii măritată, îţi dă o oareşcare stbilitate, incluzându-te în marea masă  , deoarece devi ca toate celelalte şi nu mai reprezinţi nimic.
Aşa că cu o convingere fermă în suflet, că trebuie să am din nou ghiulul , veriga ce uneşte două destine , pe mâna, am pornit în căutarea bărbatului visurilor mele.
Însă lucrurile s-au aliniat de aşa natură încât nimeream întotdeauna din lac în puţ, apoi în mocirlă, până am ajuns să mă afund în mlaştina deznădejii.

luni, 24 februarie 2014

"Drumul spre casa"

Oamenii din fata ei îşi factură cruce. Arunca o privire prin geamul autobuzului si îşi dădu seama ca se afla lîngă o biserica.
Biserica mica si albă, străjuia întunericul , ce tocmai începuse sa îşi facă loc, Biserica Domniţelor , îşi zise femeia în gînd si îşi făcu cruce. Îşi făcea cruce nu din smobism , aşa cum îşi făceau alţi , arătînd cât de pioşi sunt, ci uneori simţea instinctiv cum mâna ia singura drumul cruci.
Privii cu nesaţ noaptea, mai încolo ascunsă priviriilor curioase se afla o alta citadelă, Biserica Mirautilor.
Prima şi ultima mărturie a iubiri ei.
Ochii femeiei erau trişti, însă o lumină puternică, venită parcă din străfundurile fiinţei ei, îi făceau să pară veseli.
Dar când dădeai zâmbetul deoparte, toată tristeţea lumii se reflecta în ochii ei .
Atunci cănd s-a despărţit de el, o parte din sufletul ei a căzut într-un somn greu, ca de moarte.
Zîmbi trist, privirea alunecă în gol, privea pe geam şi vedea ca prin vis clădirile gri ale oraşului cum fug una după alta.
La prima staţie, o doamna mai învarstă cu o fetiţă de mîna, urcă în atobuz, caută din ochi un scaun liber şi se asceză anevoie.
Feita, oacheşa, cu ochi negri ,ca mura coaptă se aşeza lîngă geam, lipindu-şi instantaneu nasul mic de geamul rece. Sub atingerea calda geamul se încălzeşte, iar acum avea o urma rotundă cât un bănuţ.
Fetiţă zîmbeşte enigmatic si începe să aşeze forme şi linii complicate, iar în final, o figură fericită. nou născută ne zîmbea tuturor, fără a ţine seama dacă ne cunoaste sau nu.
Autobuzul se opri din nou, o nouă staţie, uşile se deschid si doua tinere urca, sunet de voci, clincet de rîsete, sunt vesele si îmbujorate, fiecare ţine în mână câte o scoaşă, care pare destul de grea.
Pesemne că au fost la cumpraturi, gîndi femeia. Sunt atît de tinere si atît de frumoase, atît de pline de viaţă, nu ca ea nu ar mai fi, însă simţea cum timpul începe sa se aşeze tiptil si peste dânsa.
Nu le invidia pe cele doua tinere, si ea fusese tînăra si plină de viaţă si speranţă.
Şi acum era, privi cu mîndrie la făptură de lînga dânsa, la fiica ei, ea era viitorul.
O mîngîie cu blîndeţe, fetiţă se uită cu ochi mari şi miraţi, zambindu-i si ea cu drag, fără însă să îi treacă prin minte ce gînduri o framîntă pe mama sa.
O voce cristalină, s-a făcut auzită, nici nu si-a dat seama când autobuzul a oprit în staţie, luînd ultimii întîrziati."Nu mă aşteptam să mă suni, !", simţi o uşoară emoţie în  acea voce
Pe bancheta din dreapta, o femeie vorbea la telefon. Era o femeie trecută bine de cea de-a doua tinerete, un roz pal ii înpurpura obrajii, ce începeau sa se vestejeasca.
Probabil la "capătul firului" se afla un bărbat.
Cristina încearcă sa îşi imagineze cum arată acel domn, căci nu putea să fie de cât un domn, cel care crease acea emotie aproape palpabilă, ce răzbatea din vocea femeiei.
Inalt, grizonat, cu ochi de un verde pal, ce se încălzeau, căpatand o nuanţă intensă, cînd era fericit, o voce joasă şi grava, completa tabloul imaginat de Cristina.
Autobuzul opri din nou, in dreapta cladirea mare si cenusie a spitalului, afundata in somnul de dinaintea primei vizite a medicilor.
Doar jos mai staruia o lumina, sectia de urgente.
un tremur ivoluntar puse stapanire pe ea, amintiile se perindau vii prin minte.
Orele lungi de asteptare, momentul cand au desprins copilul de trupul ei, de noaptea in care si-a tinut fetita in bratele tremurande.
Apoi a revazut momentele de cosmar ce le traise alaturi de Dragos, aflase pur intamplator ca era bolnav, crizele se inteteau si trebuia internat.
Nu vroia sa se interneze si tipa si lovea in toate partile asemenea unui animal haituit.
Si-a inchis lacrimile adanc in suflet si s-a apropiat de Dragos, vorbindu-i cu blandetea obisnuita, i-a explicat ca unui copil ca trebuie sa se interneze pt a se face bine, iar apoi barbatului i-a promis ca nu il va parasi, si ca il va astepta sa iasa din spital.
Dragoş a privit-o la inceput nedumerit, ca un copil trezit din somn..."bine daca supui tu, ma voi interna!"
Si s-a tinut de cuvant l-a asteptat, vizitandu-l cu credinta oarba ca se va face bine. Nu l-a parasit si a lasat ca el sa o paraseasca
Gandurile Cristinei alunecara undeva intre trecut si prezent...toti au plecat, i-a asat in urma, dar nu i-a uitat:Dragoş, Andrei, Sandu, Liviu, Doru, pe toti i-a iubit inr-un fel sau altul.
Acum toti au disparut lasand doar o amintire cu miros de liliac.
Doamna , cea trecuta de ce-a de-a doua tinerete nu isi terminase convorbirea...:Da, as vrea..., daca ai putea,..,ti-as ramnae indatorata....este bine un kilogram de polen" mai auzi inainte sa coboare.
Pasi peste scara inalta a autobuzului, usile glisante se inchisera in urma lor.
Bratul fiicei sale ii inconjura bratul.
"Insfarsit am ajuns acasa!"
"Da, Acasa", ingaima Cristina
Mai privii o data, parca cu parere de rau, luminile autobuzului, ce se pierdea aidoma unei stafi in intuneric.
Adeseori viata te poarta pe carari nesigure si neumblate, te sufla asemenea unei frunze batute de vant, incoace si incolo, insa doar forta dorintelor noastre pozitive ne ajuta sa prindem radacini.
Acasa!
Ridica ochii multumind Divinitatii, stranse cu putere bratul ficei sale.
Acasa este acolo unde este inima si sufletul tau!, citise undeva asta, cu foarte mult timp in urma.
Sufletul ei era chiar acolo langa dansa.
Liftul urca sprinten spre etajul 6.
Cristina isi privi chipul, apoi corpul, în oglinda cea mare de pe peretele liftului.
Se simtea tanara , frumosa, plina de viata.Un zambet poznas ii lumina chipul.
Fire albe o impodobeau, le netezi usor. Fiecare fir alb reprezenta  o mica victorie, o lupta cu viata castigata.
Intrara in casa, o casa mica primitoare, doua pisici se alintau printre picioarele lor, maraind usor, cerandu-si dreptul la afectiune.
Maine, o noua zi, o vor lua din nou de la capat, trezdu-se cu primul cantat al cocosului.
Isi saruta odorul,invelind-o cu grija.
Fetiţa închise ochii zambind multumita.
Si mama zîmbea, crescandu-i doua inimi în piept cînd copilul zîmbea. Cristina se învăţase sa zambeasca pentru tot e viata îi dăruise.
Orele erau înaintate, insa nu vroia sa se lase pradă asternuturilor moi pană nu va împărtăşi foii albe experienţa acelei zile.
Cristina se aşeza din nou la birou, lua tocul si începu sa scrie, scria cu litere rotude , egale...."astăzi am dansat, lăsîndu-ma îmbrăţişată de rimul valsului vienez, bratul lui ma ţinea ferm, mi-a simtit teama de a nu cadea, m-a tras usor spre el, soptindu-mi ceva la ureche.
Un miros suav de flori de cîmp îmi staruie în nări, simţindu-ma protejată si iubită.
Nu m-am mai simţit de asa mult, căci am numarat tipul cu clipele, secunde si anii, 22 de ani trecusera de atunci.
Monday, February 24, 2014

marți, 28 ianuarie 2014

Zbor

Si te-am privit
Cum iti cresc aripi
Aripi de inger
Esti speriata
Stiu
Nu trebuie sa-ti fie teama
Sunt aici !
Am soptit mangaind 
Crestetul balai al copilei mele
Ochii uimiti ai fetei
Cautau in ochii mamaei reazam
Zboara!
A soptit mama, zambind
Voi fii aici
Ti-ai intins aripile
Lasandu-te sa luneci
Pe curentii calzi
Ai austrului

Aripi

Mi-am lasat aripile de inger
Colo jos...
Pe trotuarul ,pe care atata lume umbla
Fara sa stie ca
Calca pe umeri mei
Umerii mei, desprinsi din mine
Renuntand pentru cea din urma oara
La naura mea, divina
Doua rani sangerande
Au ramas in locul lor
Plang si plang
Si lacrimile curg pe obraz
Un caine vagabond trecand pe acolo
M-a vazut jelind
Mi-a lins mana
Speriata am tresarit
Cata blandet si seninatate!

M-am lasat sa dispar din lumea ingerilor
Pentru cea din urma oara
Peste aipile mele s-a asternut praful
Si timpul si pasii grabiti ai oamenilor
Iar eu m-am ridicat pentru intaia oara
Veghinduti cararea...



sâmbătă, 25 ianuarie 2014

Iernile copilariei

Ninge incet/ Cuflugi mari si amintiri frumoase/Ninge cu timp/Ninge pste un timp

Zapada! Am da un sentiment de bine, de calad.
Nu stiu de ce insa intotdeauna asociez iarna cu blana mitoasa a unei oi, ce se asterne peste pamant, incalzindu-l.
Iarna inseamna camin, inseamna ciorapi impletiti la gura sobei
Iarna inseamna rasete cristaline si bujori in obrajori.
Iarna imi da un sentiment straniu de eu cu mine.
Adesea cand cerul cerne ca printr-o sita deasa, fulgi mari, arginti, incondeiati cu luciri de cristal, imaginatia mea de copil ii transforma in povesti, apoi le-am transformat in vise.
Vise albe cu beteala de timp si miros de iasomie
Imi place sa visez si mai imi place sa spun povesti, povestile mele, povestile lor, povesti pe care doar timpul ti le daruieste.
Daca nu as spune povest, m-as desprinde de sufletul meu de copuil, m-as rupe si m-as sfarma in mii de bucati, imprastiindu-ma asemenea cioburilor din oglinda vrajitorului si as intra in ochii si in inimile oamenilor facandu-i sa vada deformat.
Daca m-as desrinde de povesti si nu le-as mai istorisi si cel mai importand daca nu mi-as trai povestea sau povestile nu as mai putea intelege acea privire ascunsa in ochii mari si intrebatori, ce se ridica spre mine cu intrebari mute.
Sufletul meu zambete in noptile geroase cand zapada troieneste cararile timpului dandu-mi ragazul sa dau o fuga in lumea minunata a iernilor copilariei mele