Lupoaica

Durerea sufletului se contopeste adesea cu durerea trupului; ochii mi s-au impaienjenit, iar lumina din ei a mai scazut.

Adesea m-am intrebat "de ce nu putea ramane acolo? Ai alungat-o! Ai facut-o sa paleasca!" De ce?

Dar intrebarea mea a ramas suspendata in aer, caci nu am mai primit raspunsul.

Te-am alungat pentru o clipa din sufletul meu, simtindu-ma ranita , simteam ca nu aveai dreptul sa faci asta.

M-a durut,urland, lupul alb se trezeste la viata, te-as sfasia in mii si mii de bucati, caci nu aveai acest drept, sa trezesti lupii la viata.

Lupoaica alba s-a tezit, intainzandu-si labele din fata, pentru a se dezmortii, a cascat , aratandu-si coltii stralucitori de albi, intr-un ranjet deavolesc.

Priveste in jur, nemairecunoscand locul, totul e nou e schimbat, o siluieta intunecata, se deseneaza pe pamantul reavan, proaspat , ici colo mai pastreaza inca urme ale unei ierni grele.

Isi priveste fartatele, care inca mai doarme, lupul cel negru.

Inca nu a venit vremea sa!

Durerea este crunta, bratele imi amortesc, atarnand ca doua crengi moarte pe langa trup, picioarele , impietresc, bataile inimii deabea se mai aud, ochii nu mai vad lumina rasaritului, lupul cel alb, urla, a jale, a pustiu.

Uneori in viata, nu facem cele mai nimerite lucruri si totusi continuam sa mergem, pe calea pe care ne-am propus sa o umam, indiferent de consecinte si de urmari, cautand echilibrul, linistea si calmul, ne intarim si ne inarmam cu rabdare si curaj.

Uneori ma gandesc, ca noi subtem ceea ce suntem, datorita in primul rand ereditatii, apoi, ne formam, datorita mediului si in al treilea rand devenim ceea ce suntem, datorita educatiei.

Omul inseamna, spirit, trup si suflet.

Trupul si spiritul, nu imi apartin, le daruiesc divinitatii si oamenilor, dar sufletul... sufletul este al meu, este tot ceea ce am, doar cu acest dar am fost inzestrata, cand am venit pe lume si cu atata avutie , voi pleca.

Am crezut ca imi apartine, dar de fapt m-am inselat, a devenit o marfa, un bun de consum!

Durerea este atat de vie! Lupu alb, isi scutura usor blana, se intinde, ridicandu-si usor capul , apoi priveste, narile ii freamata in aer, adulmecand ceva. E mirosul sangelui, prada se apropie.

Trupul caprioarei se prabuseste la pamant, inca mai respira, cand coltii lupoaicei se infing in trupu-i tanar, sorbindu-i ultima suflare,

Urla, urletul de vanatoare menit sa adune toti Lupii din imprejurimi sa i se alature.

Se spune ca atunci cand ne nastem , aducem cu noi , in aceasta lume, fantasmele, mosilor si stramsilor nostrii, cand venim pe lume, caram un intreg bagaj transgenerational, de la generatii, ce au trait poate cu sute de ani inaintea noastra, fara sa vrem cunoastem, adapostind in sufletul nostru, amintirea, lupilor din trecut, care inca mai urla, infruptandu-se din fiinta tanara, care esti tu, care sunt eu.

Durerea este mare, sfasietoare, lupii s-au trezit si sunt infometati.

Acum batalia va fi mai grea, mai sangeroasa, caci eu sunt mai slabita, acumuland multe rani, care inca nu s-au inchis , sunt proaspete.

Nu ai facut bine, ca ai trezit lupul din sufletul meu, inca nu venise vremea sa!