Misa, caine de vanaoare-partea a IV

Capul sau mare, cu botul aproape alb, din cauza batraneti, se odinnea pe coapsa mea. Se spune ca singura parte a corpului unui caine, unde se pot constata semnele imbatraniri, este capul, botul.

Simtrile se diminuiaza, scad treptat, doar amintirea lor mai staruie inca.

"Iti mai aduci aminte prietene cand...".dar Misa, marele labrador negru, inchise ochii pentru cea din urama oara si visa la lupta cu ursul, a carui laba imi lasase o cicatrice ce imi brazda spatele, visa la iarna cea grea, cand cabana noastra a fost atacata de haita de lupi infometati, visa la micul cerb, orfan, ce il aparase de natura dezlantuita.

A doua zi era o zi inchisa, cu cer plumburiu si picuri de ploaie, pasarile isi inchisera si ele cantecele primavaratice, padurea arata ca un tablou stricat, din care culorile se scurg pe chipul unei paiate.

L-am ingropat pe Misa in apropierea paduri, padure pe care atat de mult a iubit-o, umpland-o cu larma latratului sau, speriind de multe ori vantul. Alaturi i-am pus covorasul de catifea verde, iar trupul i l-am acoperit cu ramuri de brad si bolovani, ca nu cumva vre-o alta jivina sa il gaseasca.

Aveam 30 de ai si imi pierdusem cel mai bun prieten. Viata mea nu va mai fii la fel de acu inainte. Durerea era mare, imensa, Misa lasase un gol negru, cumplit de dureros.

Am ridicat ochii pre cer, multumind Domnului pentru prietenenul meu, am multumit pentru anii petrecut impreuna, am spus o rugaciune surta, nu eram foarte priceput la astfel de lucruri.

Eram trist, dar eram multumit, ca ni se daduse ragazul sa ne luam ramas bun, sa ne pregatim de marea trecere, am lasat lacrimile sa curga, amestecandu-se cu picuri de ploaie.

Plansul mi-a facut bine, nu mai plansesem de mult de atunci cand....

Va urma

Misa, caine de vanatoare-partea a III-a

Cand lumina soarelui era in asfintit, ne-am incumetat sa intram si noi in casa, voiam sa prelungesc lumina zilei si sa nu las ca umbra intunericului sa se astearna peste sufletele obosite.

Am intrat in casa, tacuti si obositi, ne-am dezbracat, luandu-ne locurile obisnuite, eu in marele fotoliu de piele din fata caminnului, iar Misa, pe coborasul de catifea verde.

Lumina focului alerga jucausa pe corpul sau negru, lucios, nascand imagini si forme fascinante.

Tacere! Una cate una stelele au inceout sa se aprinda pe cer.

Dintr-o data Misa ridica capul, ciulind urechile, se intoarse incet spre mine, indreptandu-se spre bratul fotoliului, unde se odihnea mana mea. A lins mana, care adesea l-a mangaiat, l-a certat, mana care timp de 20 de ani i-a pus mancare, mana prietenului.

"Dragul meu , Misa! Ce faci tu baiete, ce am sa ma fac fara tine?" Vocea imi inota in lacrimi.

Ochi lui Misa s-au atintit in ochii mei, a scheunat usor, asezandu-si capul mare si negru pe piciurul meu.

"Prietene iti multumesc!"

Lacrimi mute imi siroiau pe obraz. sosise momentul, trebuia sa il las sa plece

Ne-am asezat amandoi in fata focului, care isi mai potolise valvataia jucausa si ardea domol.

Misa, marele labrador negru isi intinse trupul obosit, pentru ultima oara, pe covorasul de catifea verde, capul sau se odihnea pe copsa mea, il mangaiam , in timp ce imi faceam curaj sa imi opresc lacrimile, sa imi inabus durerea, pentru al lasa pe Misa sa treaca usor dincolo.

Se spune ca sufletul animalelor, asmeni suletelor umane se chinuie si nu pot pleca linistite, daca cei dragi nu ii lasa sa plece, ii tin aici, contra vointei proprii.

Va urma

Misa , caine de vanatoare-partea a II-a

Da, l-am iubit din prima clipa!

Imi amintesc, de parca ar fi fost ieri, Era seara de Craciun, bradul urias , trona in mijlocul sufrageriei; mirosul de cozonac, imbata narile copiiilor, ce stateau cu nasucurile lipite de geam , in asteptarea Mosului celui bun.

"Mama! mama! Se misca bradul, tacerea fu sparta de sunetul, glasului unui copil, eram eu, aveam doar 10 ani pe atunci.

Priveam cu reala uimire, cum bradul cel urias, se clatina amenintator, inclinandu-se , usor spre mine, dar dintr-o data, tot asa cum incepuse micul cutremur se potolise. Bradul restabilindu-si, fragilul echilibru.

De dupa multimea cadourilor, ce erau asezate, functie de culori, marimi sau preferinte, aparu un cadou mobil, era o simpla cutie rosie, cu doua gauri, de marimea unui banut, il faceau distinct.

In miscarea sa, cam ambigua si cam dezordonaa , cadoul mobil, atinse, deranjase echilibrul fragil al maretului brad, dand senzatia de miscare.

"Hai, deschidel! ma indemna mama, care venise, alertata de glasul meu. E pentru tine!"

O emotie vie, imi invada tot trupul

"Cu toate ca inca nu e gata masa , cu toate canu ne-am strans cu totii in jurul bradul, sa primim cum se cuvine, nasterea lui Hristos si Craciunul, se pare ca cadul tau nu mai are rabdare", spuse mama, cu un zambet abea schitat.

Cu inima batand navalnic m-am apropiat de cutia , ce avea doua gauri cat un banut, ca semn distinctiv.

M-am tras usor inapoi cand am vazut ca, cutia incepe iar sa miste si cum o ata maronie, incepe sa ia amploare intinzandu-se spre colturile inferioare alre cutiei.

Ce putea safie atat de groaznic, oare de ce ma speriasem atat de tare!. Mi-am facut curaj si imbarbatandu-ma singur, am facut un pas, apoi inca unul , spre cadul mobil, care incepeaa sa scoata niste sunete tare ciudate.

Am ridicat putin capacul si prin deschizatura formata si-a facut aparitia un mare nas, umed, era mare cat nastrele de la paltonul bunicului, apoi o limba roz isi facu aparitia. Am ridicat capacul cu totul, luand in brate micuta fiara, ce bagase spaima in sufletul meu de copil.

Si uite asa, la sfarsitul unui decembrie friguros, in cea mai sfanta noapte de peste an, Misa, isi facu intrarea triumfala in vaita mea. Viata care nu va mai fii la fel.

Misa, cainele de vanatoare

Povestea pe care am sa o incep acum se bazeaza pe o intamplare adevarata, ca mai toate povestile de altfel sau ceea ce numim noi a fii povesti.

Astazi, in timp ce imi luam cina, priveam pe geam, am vazut o doamna, sa fi avut in jur de 65 de ani poate mai mult, poate mai putin, in fata ei mergea un caine negru, un caine de talie mica, lung ca un carnacior, nici urma de pedygri pe el, un vagabond luat de suflet, cainele se cam poticnea din cand in cand, sprijinindu-se de picioarele femei, se aude claxonul unei masin , cainele nu se misca, atunci femeia il ia in brate, cu foarte multa grija si il aseaza mai incolo pe iarba, unde cainele urineaza fericit

Ce m-a fascinat pe mine in tot acest tablou, este acea strangere dureroasa ce am perceput-o in bratele femeiei, cand si-a luat cainele in brate, este durerea pe care am perceput-o in ochii ei cand isi privea prietenul.

aceasta este sursa povestii mele.

Era primavara anului 2011, cand bunul meu prieten, Misa s-a culcat pentru ultima oara in fata semineului ascultand trosnetul lemnelor.

Dupa o lunga zi, perecuta in natura, zi in care ne-am plimbat mult, lungind pasul , pe potecile ce serpuiau printre arborii cei falnici, arbori, care fiecare in parte purta cate o amintire a nebunestilor noastre tinereti.

Misa si cu mine, ne-am plimbat mult, simtin parca ca e ultima oara, cand Misa mai gusta placerea vantului, aroma inconfundabila de pamant reavan, ea ultima oara.

Misa e cainele meu, dar e mai mult decat un caine, e tovarasul meu de nadejde, e singurul meu prieten.

Timpul a trecut si incet si pe nesimtite s-au scurs 20 de ani. Douazeci de ani, 20 de ani de alergat cu limba scoasa si cu urechile in vant, cand cu urechile ciulite staea in stufaris la panda, si in loc sa se intoarca cu vanatul-rata sau viezurele sau ce dumnezeu mai impuscam , se intorcea victotios fie cu cate o cizma ratacita , fie cu cate o vechitura gasita in padure, o data mi-a adus un pui de cartita, dadea din coada bucuros. M-am speriat, luand mica vietate din botul cainelui, i-am cercetat iute blanita sa vad si ma rugam di tot sufletul ca coptii cainelui sa nu o fi perforat, caci atunci ma vedeam nevoit sa o omor , nu puteam sa las mica faptura sa moara in chinuri. Din fericire blanita, neagra si atat de moale era intacta.

Ne-am plimbat incet agale, privind cu nostalgie locurile pline de atat de multe amintiri, nimic nu va mai fi la fel fara Misa, gandeam.

Eu purtam inca pusca cu mine, mai mult din obisnuinta, nu ca as fi avut mare nevoie de ea. In ultimii ani nu am mai vanat deloc, uneori ami impuscam rate si cate o vulpe beteaga, scurtandu-i astfel suferinta.

Din cand in cand umbra unei miscari sau poate doar amintirea ei, il facea pe Misa sa mai ciuleasca urechile, sa ridice usor laba, incordandu-si muschii si devenind ca o sageata, gata sa gie lansata din arc, imediat isi dadea seama ca s-a inselat si abandona, lasandu-si capul in pamant.

"Lasa , Misa,! Lasa!, oricum eu te voi iubi." ii spuneam, lipindu-i cu palma , capul de piciorul meu si mangaindu-l afectus pe cap.

Simtea si el, simteam si eu, simteam amandoi ca timpul nostru s-a scurs, ca el are sa se duca, iar eu am sa raman, stiam asta si o asteptam, numai ca nu stiam cand si unde. Aveam timp sa ne pregatim, sa ne luam larevedere asa cum se cuvine.

Imi priveam batranul prieten, care cu greu mergea, dar mergea, Misa iubea padurea tot asa cum o iubeam si eu, se bucura de racoarea aerului, detestand caldura miezului de vara cand gazele, obraznice nu ii dadeau pace. Misa imprumutase o parte din caracterul meu, era in multe privinte asemeni mie. se spune ca animalele sunt in foarte multe privinte asmeni stapanilor lor.

Misa , marele labrador negru, dragul meu prieten , timpul sau se scurse, imi era foare greu sa ma gandesc la acest lucru, ma durea, dar trebuia sa accept, sa il las sa plece, devenise totul mult prea greu pentru el.

Il iubeam mult pe Misa , l-am iubit inca din momentul in care i-am zarit ochisorii sclipind in lumina sutelor de lumanari ce impodobeau bradul de Craciun.

Va urma

Iubirea si dimpul

"Ofera-ti ragazul sa fiti prietenos, acesta este drumul spre fericire.Ofera-ti ragazul de a visa,asta inseamna sa tintestideparte. Ofera-ti ragazul de a iubi si de a fi iubit, acesta este privilegiul zeilor. Ofera-ti ragazul de a privii in jurul tau, ziua e prea scurta, sa fii egoist. Ofera-ti ragazul de a rade, aceasta este muzica sufletului"- rugaciune engleza.

Se spune ca a fost o data demult o insula. Si pe aceasta indepartata insula locuiau toate sentimentele si valorile umane.

Buna dispozitie, Tristetea Intelepciunea si ca toti ceilalti Iubirea.

Intr-o buna zi sentimentele au fost anuntate ca insula se va scufunda si sa isi pregateasca navele si plecare.

Doar Iubirea ramase pana in ultimul moment.

Cand insula era pe punctul de a se scufunda , Iubirea se dcise sa ceara ajutor.

Bogatia a recut pe langa Iubire intr-o barca luxoasa, atuci aceasta i-a cerut ajutorul. Bogatie ma poti lua si pe mine? Bogatia i-a raspuns: Nu pot, pentru ca in barca mea e mult aur si argint si nu e loc si pentru tine.

Atunci Iubirea se hotara sa ceara ajutorul orgoliului, care trecea pe acolo intr-o superba nava.

Orgoliu, te rog ma poti lua si pe mine? Orgoliu i-a raspuns: Nu te pot ajuta, Iubire aici totul e perfect si mi-ai putea strica nava.

Atunci Iubirea implora Tristetea , care trecea pe langa ea.

Tristete, te rog lasa-ma sa vin cu tine! Oh! Iubire , sunt atat de trista incat trebuie sa raman singura!

Chiar si buna dispozitie trecu pe langa Iubire, dar era atat de multumita incat nu auzii ca este strigata.

Deodata se auzi o voce

Vino Iubire ,te iau cu mine, era un batran.

Iubirea se simtii atat de recunoscatoare, incat uita sa-l intrebe pe baran cine este.

De cum sosira pe tarm, batranul pleca.

Iubirea, isi dete seama, cat de mult ii datora batranului si intreba Cunoasterea.

Cunoastere, imi poti spune cine m-a ajutat?

A fost Timpul, raspunse Cunoasterea.

Timpul! se inttreba Iubirea. De ce tocmai timpul m-a ajutat?

Cunoasterea plina de intelepciune spuse: Deoarece numai Timpul stie cat de importanta este dragostea in viata!

Despre viata

"Traieste fiecare anotimp la rand:respira aerul, beati bautura, simte gustul fructului si resemneaza-te in fata fiecaruia"

Miercuri, o noua zi cu ploaie si frig, de parca nu am fii in mijlocul verii, parca ar veni toamna

Devin nostalgica, caci incep sa ma gandesc la trecu, imbatranesc ! Sau nu trebuie sa fii batran ca sa devii nostalgica?

Dupa cum spuneam ma aflu la finalul unui drum, la finalul unor ani in care, m-am luptat cu trecutul, sunt momente cand trecutul se identifica cu prezentul, putand lua locul viitorului.

Trecutul tenebros al unei familii se poate perpetua iar , ca un perpetum mobile de-a lungul generatiilor, trauma trecutului, acapareaza prezentul, transpunandu-se in viitor, luand alte si alte forme si infatisari inchipuite, incat nu ne dam seama ca este de fapt aceiasi poveste repetata la nesfarsit.

Din aceasta cauza spun ca lupta cu trecutul este o lupta grea si istovitoare.

Acum e liniste, parca si ploaia s-a mai potolit, dar pe mine tot ma dor oasele si ma simt slabita, vremea are o importanta foarte mare pentru mine, imi este bine cand este soare, cand lumina vesela si jucausa inunda pamantul.

Trebuai ploaie, spun oamenii, pamantul are nevoie de ploaie! Am vazut beneficiile ploii, porumbul pe care il "lasasem" mic si ofilit, acum mai bine de zece 10 in urma, cand, organismul meu a cedat, imbolnavindu-se, acum e mare, verd, iar frunzele ca niste lanci, sfichiuie aerul, cantand o doina.

Doina, cantec de jale si dor, care aminteste de Blestemul Pamantului, Blestemul iubirii, ce a fost descris cu atata patos in romanul "Ion".

Devin melancolica, unii ar spune ca e un semn de imbatranire, dar eu afirm ca nu e musai sa imbatranesti, devin melancolica pentru ca incep sa imi amintesc, sa ma gandesc la trecut, la oamni si locuri si evenimente, ma gandesc fara sa ma doara. fara sa mai iubesc sau sa mai urasc, fara patima sau intristare, fara ciuda, ma gandesc pur si simplu la tot ceea ce a fost si cum m-am conturat, eu ca om prin intermediul acestora.

Ma reantorc in prezent si rememorez ziua de ieri, mersul la spital, Mihai e un copilas de 7 ani, poate 8, dar arata ca unul de 5, e mic, e bolnav, e un copil atat de dulce si nevinovat si are atata pofta de viata, vrea sa traiasca, dar se pare ca viata nu mai are sanse pentru el.

Inimioara lui e mica si e bolnava si din ce in ce mai greu bate, un ticait abea perceptibil, buzele copilului devin vinetii, rasuflarea se stinge,palpaie ca flacara unei lumanari. Dar ochiii inca nu si-au pierdut acea stralucire stranie, care inseamna viata.

Flutrele cu aripa de catifea albastra s-a oprit pentru un moment asupra copilului ce pare sa doarma, intinzandu-si ariplie, invelindul, copilul surade.

Poate viata ii va da o sansa!

Momente

Da uneori, obosim si vrem o pauza, nu mai avem putere de a cauta si nici rabdare sa fim gasiti. Avem momente uneori cand ne simtim asaltati si depasiti de nebunia de zi cu zi.Dar sunt momente cand noi , nu vrem sa fim lasati sa depasim, sunt momente cand noi nu ne permitem sa stam pentru o clipa si sa ne odihnim, sunt momente cand asteptam sa fim gasiti, dar suntem nepasatori la dorintele nerostite, ale celor de langa noi, sunt momente cand vrem si ne dorim cu disperare apropierea, fizica, carnala de o persoana de sex opus, dar in acelai timp o respingem, lasand-o sa se apropie doar cand vrem noi, cat ii dam noi voie. sunt momente cand nu ne gandim la ce vrea si interlocutorul nostru, cel/cea din fata noastra, uneori doar credem ca stim.

In urma cu multi ani, nu chiar atat de multi, pe la inceputurile carierei mele, coincidenta face ca era si perioada cand imi incepeam viata de femeie singura, cand treceam de la un statut la altul, simteam o nevoie disperata de inbratisare, de a fii imbratisata.

Nu imi erau deajuns imbratisarile mamei, ale tatei, alei fiicei mele, ale prietenilor, ale copiilor cu care lucram, eu vroiam doar aceea imbratisare, fantastica, unica, senzuala, care in viziunea ,mea avea darul sa ma faca sa uit de toate.

Sa nu credeti ca nu imbratisam, se spune ca sunt o persoana, protectiva si extrem de afectuasa, spiritul matern, as spune.

Imbratisam, pentru ca asta era nevoia mea, nevoia celui care venea spre mine, dar totusi exista ceva, o bariera, ceva care nu dadea voie ca acea aceea apropiere fizica dintre doua persoane sa fie reala. Problema eram eu, eu nu dadeam voie, apropierii reale a oamenilor de mine, deci eu nu puteam sa ma apropii de ei.

Si acum dupa ani si ani, stau si ma intreb, daca ar fii aparut avel barbat, care mi-ar fii oferit ce imi doream, oare as fi avut curajul sa il las sa se apropie de mine?

Raspuns-Cu siguranta nu! deoare ce imi era teama.

Sunt momente cand ne dorim ceva cu disperare si am face orice ca sa obtine acel ceva, care sa ne multumeasca , sa ne aduca liniste, sa ne faca sa ne simtim impliniti, numai ca lucrurile nu se intampla cand vrem noi, ci cand trebuie sa se intample.

Sunt momente cand tanjim dupa o noua relatie, cu toate ca inca mai suspinam dupa cea veche, sunt momente cand ne dorim un copi, dar nu suntem pregatiti sa fim parinti, sunt momente cand ne dorim cu disperare sa fim inbratisati, da din pacate nu stim cum sa o facem.

Timpul ne da ragazul sa invatam, sa ne alinam, sa ne inchidem ranile si deabea mai apoi ne trimite ca din intamplare ceea ce avem cu adevarat nevoie.

Prietenie

De fapt eu astazi am vrut sa scriu despre prietenie, despre miracolul prieteniei, care ne-a legat prin fire nevazute si nestiute pe veci una de alta.
Inceput de noiembrie, orele de curs s-au terminat , mai era mult panna sa se insereze, fusese o zi usoara, cu putine cursuri, au trecut de atunci patru ani, dar parca a fost ieri.
Timpul imi este potrivnic dar voi reveni, caci cea ce vreau sa scriu acum este pentru tine Oana, draga mea prietena, este un gand indreptat catre tine, un gand care sa iti dea putere si forta sa continui.

Dependenta

Este luni, luni dimineata, ora 6 si 6 minute, doar o ora ma desparte de o noua zi de munca, am emotii, nu am mai vazut Falticeniul de aproximativ o saptamana, am fost bolnava si acum sunt, dar ceva mai bine, stiu ca lumea s-a oprit pentru un moment, cand a constatat ca lipsesc, nestiind ce sa faca, telefoanele au sunat, dar in final au reusit sa duca totul la bun sfarsit fara mine. Stiu sunt un factor important al lumii mele, sunt importanta in viata oamenilor de langa mine, uneori chiar devenind dependenti de mine, dependenti de aprobarea sau dezaprobarea mea. Inca nu sufar de grandomanie , se intampla in viata turor, apare uneori acest sentiment, nu e ceva rau, numai ca trebuie constientizat si gestionat. E o nevoie, a noastra ca indivizi. Cand am constatat aceasta stare de dependenta mai mult sau mai putin constienta, am inceput sa-i invat cum sa traiasca fara mine, nu musai eu ca persoana fizica, ci intr-un sens mai larg, esista o tendinta naturala si fireasca de a ne agata de cei de langa noi si fara care simtim ca nu ne vom putea descurca-uneori lucruri, alteori oameni, depinde de caz.

La inceput mi-a fost bine, simtindu-ma importanta, pentru ca sunt cautata, ca deciziile nu se pot lua fara mine, ca toate problemele isi gasesc la mine rezolvarea si aveam clar acel sentiment, ca lumea nu se poate invartii fara mine.

Apoi am simtit nevoia de intimitate, de spatiul meu si timpul meu, atunci am constatat ca sunt un teren deschis, unde toata lumea intra cand vrea, cum vrea, sta cat vrea, iar eu nu ma mai regaseam, nu existau granite.

Boala a venit ca un semn, ca o salvare din ritmul nebun pe care mi-l imprimasem, nu ma puteam opri, simtindu-ma vinovata ca nu fac aia si cealalta, ca nu incercam sa-i multumesc pe toti, ca oricum , tot va exista ceva, care sa nu le convina, asa ca uitand de mine, de sufletul meu, de trupul meu, eouizandu-ma la maxim si ingrijindu-ma mereu de altii, m-am neglijat, mi-au slabit fortele cu fiece zi, sistemul imunitar si el era la pamant si uite ca intr-o zi mi-am simtit capul greu ca un bolova, nu mai puteam deschide ochii, vocea era abea perceptibila. Fiecare miscare imi provoca durere, fiecare rasuflare era un chin.

De foarte multe ori boala apare ca un semnal de alarma si uneori e o binecuvantare, te trage de maneca spunandu-ti STOP , mai incet, nu vezi ca ai obosit!

Si uite asa mi s-a intamplat si mie, nu m-am odihnit, nici nu m-am facut bine pe deplin,numai ca am facut o pauza din toata nebunia, dragului meu Faltibceni.

Am constatat in anul ce a trecut, ca Fallticeniul e un oras linistit, cu o faleza lunga, unde seara de seara se plimba pensionarii, cu ronduri cu panselute, bine ingrijite, cu strazi curate, cu spatii verzi, cu oameni calmi, dar totul nu e decat o aparenta, o apaenta-nselatoare, caci substratul e mult mai brofund, e un substrat bolnav, putred, mucegait, e mult venin si multa ura, multa durere si intristare, mult prea multe secrete nespuse si vorbe nerostite.

Imi este drag Falticeniul, imi sunt dragi copiii, imi este draga Casa de copiii, vin cu drag, incercand sa imi fac datoria cat mai bine, numai ca dincolo de acesta dragoste si dedicare voluntara, m-am confruntat destul de tare cu neflexibilitatea oanenilor, incapacitatea de a intelege, de a largi orizontul, dar aceastaeste o alta poveste sau o alta fila a romanului vietii mele.

Lumea a stat in loc ,buimacita si nu stia ce sa faca, cu toate ca reusisem sa-i invat pe toti acesti de langa mine, cum si ce sa faca in momentul in care eu nu as fi. De nenumarate ori le-am spus: "Eu astazi sunt langa voi, si as vrea sa profitati de acest lucru, sa invatam si eu si voi, unii de la altii, cum sa ne descurcam in perioade grele, hai sa vedem ce vrea aceasta lume de la noi, pentru ca cerintele societatii sunt total diferite de cerintele voastre, de asteptarile voastre individuale "

Telefoanele au inceput sa curga, mesaje, dar din pacate eram foarte slabita si imi era greu sa si vorbesc, imi era greu sa scriu, le-am comunicatacest lucru si indisponibilitatea mea bine justifcata, si am vazut ca pentu o perioada lumea s-a invartit si fara mine, oamenii s-au descurcat si fara prezenta mea, poate au folosit ce au invatat pe parcurs.

Este placut sa faci parte dintr-o comunitate, sa fii important si sa ai un cuvant decisiv de spus, este imbatator, sentimentul ca cei din jur sunt dependenti de tine, de vorbele tale de o privire aprobatoare sau dezaprobatoare, am trait intens sentimentul puterii, am stiut ca am aceasta putere, dar nu am vrut sa abuzez de ea, era un joc, era o provocare. In timp am gestionat aceasta putere pe care o aveam , aceasta putere cu care am fost investita si am constatat, intr-un final, ca nu o vreau.

Timp pentru mine

Aceste randuri le voi dedica, bunei mele prietene Oana, care mi-a fost sprijin in vremuri de furtuma, sfatuitor in timpuri incetosate, umar pe care sa plang in vremuri de durere si camarad in timp de pace.

Oarescum, am ramas fara tinta, nu ma mai framanta nimic, nu mai sunt suparata pe nimeni, nici chiar pe mine, sunt un om care am reusit sa pun pace in cuget si in simtire si totusi....ceva lipseste, nu imi dau seama ce?

Am fost mult prea mult zbuciumata, aleragand din zori in asfintit, incercand sa fiu si mama si femeie si bun profesionist, cu greu mi-am mentinut putinele relatii de prietenie, hai sa le spun sociale, acum am luat o pauza din toata aceasta agitatie centrandu-ma mai mult pe mine si poate ca nu eram invatata.

Am fost invatata sau mai bine spus m-am autoeducat, ca in fiecare moment sa fac ceva si sa nu imi las mintea sa zboare aiurea

Stau si ma uit la pagina alba, cu greu imi gasesc cuvintele, cred ca am epuizat toate subiectele de interes. as vrea sa scriu si nu pot, iar daca as scrie, as face numai ca sa umplu spatiul, nu ar avea substanta.

Cred ca am sa urmez sfatul bunei mele prietene, Oana, am sa iau o carte buna si o cana de ciocolata ferbinte si am sa ma asez confortabil in fotoliu si am sa citesc, nu prea sunt obisnuita sa am doar timp pt mine si niste ore bune, doar pt mine. De foarte multe ori fur timp pt mine, in general dimineata, cu minteea limpede si clara, ma asez frumos in fata compiuterului si incep sa apas pe taste, formand cuvinte, propozitii, apoi un text, cu un substrat, cand totul se finalizeaza cu bine, dau si un titlu, atasez si o poza sugestiva si astfel se incheie timpul , care-l aloc doar pt mine, apoi incepe ziua de munca si fug si alerg in toate partile,tarziu in umbra inserarii, ajung cu greu acasa, intinzandu-mi trupul obosit si asta e zi de zi si ceas de cias, o rutina , o nesfarsirta rutina.

Oare ce se va intampla cu mine, cu noi, aceasta problema a fugii zilnice, a rutinei zilnice, este o problema generala si nu mai stim sa facem si alceva pentru a ne relaxa, crispati si timorati, ne sculam din asternuturi, in zori de zi, crispati si obositi, ne intindem in asternuturi, in miez de noapte. Si uite asa ne trece viata! Orcum viata trece, cu si fara vrerea noastra si nu am sa vorbesc acum de asta.

Am inceput sa pictez si am pictat flori mari si rosii, florile pasiuni, trandafiri, alaturi de cei rosii am pictat trandafiri galbeni, as putea spune ca galbenul inseamna gelozie, ci insemna soare, lumina, bucurie.

Azi am pictat flori, maine voi picta fluturi, acum cand scriu aceste randuri in minte imi vine o imagine din filmul "in mintea Ericai", cand doctorul Tom, ii arata cabinetul ei, care era alb, asemeni unei panze, ea trebuia doar sa isi imagineze, cum ar vrea sa fie acel spatiu, cu alte cuvinte suntem ceea ce gandim, ceea ce ne dorim, numai ca exista un impediment, noi , noi care nu ne dam voie sa fim cum vrem si cum simtim.

Lacrima lui Dumnezeu

Soarele, isi revarsa binevoitor lumina aspra pamantului, inca adormit, linistit acum de furai calduri. Au fost cateva zile toride, fara pic de nor pe cer, fara nici umbra de adiere in nemiscarea frunzelor. Caldaramul incins sfaraia sub pasi, calatorilor.

Orasul ardea, mocnit in scancetul copiilor, care adormisera nemangaiati la sanul mamelor , ce nu mai aveau putere sa ii aline.
Cuvantul de ordine este arsita, atat la propriu cat si la figurat

Uscaciunea pamantului, aducea note de ingrijorare in ochii batranilor, care inca mai erau legat de pamant, Blestemul Pamantului,are sa fie seceta si nimic nu are sa se mai faca pe campuri si vom muri de foame.

De foame nu vom muri! Nu ne lasa altii sa murim, poate doar de ciuda , sa murim putin, caci trebuie sa ingrosam linia de productie , dand cale libera exporturilor.

Clopotele bisercilor suna a jale, nici ele nu mai au putere, parca si metalul greu, resimte caldura, arsita dogoritoare.

In bisericile , racoroase preotii, imbracati in odajdii grele, fac slujbe pentru ploae, dar ploaia se lasa mult asteptata.

Parca un colt de cer se intuneca , luamnd forma unui nor, vizibil, cativa stropi de ploaie cad pe pamantul insetat.

E seceta! incep a se tangui babele pe la porti. Vai maica! S-a abaut urgia asupra noastra, o sa murim ca mustele, secerate.

Caldura mare! Trupurile incinse ale a doi tineri, se profileaza sub tesatura de paianjan a voalului ce acopera patul, in tendinata , normala si fireasca sa ii apere de insectele avide dupa sangele dulce si cald.

Pericol de infectie! Nici nu mai au puterea sa se iubeasca, sa faca amor in noptile de inceput de iunie, arita se intinde ca o plaga, cuprizand spiritul, molesindul, adorminul.

In toata aceasta mare de moleseala, ceva mai este viu, carcimile, bodegile, unde betivii si cei care nu mai au ce cere de la viata s-au refugiat inecandu-si amarul in pahare si halbe, un zumzet intens, razbate prin usile de panza , ce vor sa mascheaza intrarea in carciumi. Un fum gros si inecacios, te pocneste in fata inca de la primii pasi facuti in interior.

Mirosul acru al transpiratiei, mi se imbiba instantaneu in haine, dar pe ei nu ii deranjeaza acest lucru. Si de ce i-ar deranja? Sunt acolo in lumea lor, isi traiesc viata mizera, inecandu-se in alcool, macar ei au gasit o modalitate sa scape de seceta!

Sunt veseli, betivii si nu au nici o grija , ca afara e arsita, ca maine s-ar putea sa nu mai vie, sau mai bine spus ca ei nu vor mai prinde ziua de maine. Caci este bine cunoscut efectul letal al acolului in combinatie cu caldura.

Uneori ma intreb:Oare cum pot sa bea atata? Nu le este rau? probabil voi primi raspunsul cu alta ocazie.

Ies , stropi mari de ploaie cad din inaltul cerului, unul dupa altul,perdeaua se indeseste cu fiecare pas facut si in curand ajung sa stau, in mijlocul drumului, cu hainele lipite de corp, picuri mari mi se preling din par si caut din priviri un loc unde sa ma refugiez pana se va ostoii putin ploaia, ploaia atat de asteptata, atat de dorita.

M-am trezit in zori unei diminetai limpezi, soarele stralucia cu generozitate, pamantul inca dormea, adapat cu generozitate cu puritatea Lacrimilor lui Dumnezeu.

Retrospective

In aceasta luna , iunie, mi-am propus sa scriu, sa scriu in fiecare zi cate un gand, in primul rand pentru mine si in al doilea rand pentru voi cei care cititi aceste randuri, recunosc am ramas cam in urma si asta ma face sa am un sentiment usor disconfortant,de ce?
In nebuniala si tumultul zilei, uneori ma pierd,disipandu-ma in mii si mii de directii, rezonand cu mii si mii de problleme, dar nu este un reprossau , este un lucru bun, pentru ca reusesc sa rezonez cu oamenii cu crae lucrez. Consider aceasta pierdere, detasare de tine, de problemele tale, de nucleul tau dureros sau mai putin dureros si capacitatea de a fii acolo pentru oamenii care intradevar au nevoie de tine.
Aceast lucru ar trebui sa fie un privilegiu, pt ca e tot ceea ce ti-ai dorit, tot ceea ce ai visat, e drumul pe care ti l-ai ales.
Ok, as putea vorbii la nesfarsit despre acet subiect, care din punct de vedere psihologic am putea sa-l identificam cu prezenta, abliatea psihologului de as insotii clientul, de a manifesta disponibilitate, in mod real pentru acesta.
Dar nu despre asta e voba, era vorba despre scris, despre faptul ca ma incearca un sentiment disconfortant, cand nu reusesc sa scriu. M-am intrebat, cum obisnuiesc adesea sa o fac, De ce?
Pt ca in momentul in care ma asez in fata compiuterului, cu tastatura in fata si incep sa scris, uit de tot si ma concentrez doar asupra mea, asupra momentelor mai dificile, asupra momentelor traumatizante, asupra a ceea ce traiesc, cand ma simt neputincioasa, asupra frustrarilor, pentru ca dincolo deimaginea de psiholog, sta OMUL
Si scriu si iar scriu, scrisul este supapa mea , am vrut sa spun de rezerva, dar m-am razgandit, este unica mea modalitate de a face fata.
Cand scriu inteleg, integrez, accept, cand scriu, reusesc sa vad dincolo de aspectul imediat si inselator al oamenilor si evenimentelor.
Imi place sa scriu, chiar daca timpul, uneori nu imi permite, cand scriu, devin femeie, devin omul vulnerabil cu dorinte, visatoarea, care construieste imagini, cand scriu devin arhitectul propriului suflet.
Este dificil sa fii psiholog, dar nimeni nu s-a intrebat de ce, eu am constatat pe propri-mi piele,pentru ca dincolo de aspectul iluzoriu al psihologului, care in viziunea multora el este cel care salveaza, psihologul este un arhitect de sufletesi este destul de abrupt sa lucrez cu sufletul omului, cu ceeva ce nu vezi, ci doar simti.
Nu spun asta, pt a arata cat de importamta sunt sau cat de multe fac,ci am adus aceasta completare pt ca a existat in permanenta o disputa acerba intre psiholog, medic, psihiatru, preot, o disputa care si ce face, care este mai important sau neimportant , recunosc este o lupta pentru supravietuire, teoretic fiecare ar trebui sa fie cu patratica lui. Dar sunt momente , cand se depaseste aceasta granita

Sindrom aniversar

Mi-e foame, mi-e somn , mi-e dor!

Sincer nu stiu de ce mi-am inceput scrierea cu aceste trei cereri sau cum sa le numim , cele trei nevoi de baza, ce fac parte din celebra piramida a lui Maslow.

Este 24.06.2011, Sanzaienele, mare sarbatoare, este chiar si hram la Suceava, dar nu despre asta vreau sa vorbesc.

Astazi am fii implinit 11 ani de casnicie, daca lucrurile ar fi mers bine, dar dupa cum am putut observa , treaba nu a fost tocmai OK, vorba frantuzului. Lucrurile nu au fost OK si uite ca implinesc 5 ani d la divort, cu doua zile inainte, coincidenta ar fi fost mult prea mare.

In fiecare an , pe 24.iunie, sarbatoream, sarbatoream singura, atatea ani de la divorti si atatia ani de la casatorie, pare destul de hilar ceea ce povestesc, dar exista intotdeauna un sindrom aniversar, care apare cu precadere la persoanele care nu au ramas singure de buna voie.

Nici eu nu am ramas singura de buna voie, cu toate ca eu am intentat actiunea de divort, eu am spus stop, nu am acceptat sfarsitul si ca urmare a faptului ca nu l-am acceptat, l-am retrait iar si iar.

Trezindu-ma in zorii acestei zile de 24 iunie, am privit cerul si mi-am spus , acum 11 ani m-am casatorit.

Cautam cu disperare urma suferintei, dar ea nu aparea, m-am intrebat, oarecum prosteste Gata a trecut?

Au trecut anii, au disparut amintirile, , rana s-a vindecat! Uimita parca de aceasta vindecare, recunosc a fost o convalescenta destul de lunga 5 ani, ani ce au trecut destul de repedr, zi dupa zi, ceas dupa ceas.

Nu imi venea sa cred, ca ma vindecasem, ca am din nou sufletul intreg, ca pot sa o iau de la capat sau sa continui pe drumul pe care am apucat-o, numai ca acum sunt o femeie intreaga sufleteste.

Am avut un moment de ezitare, parandu-mi rau de disparitai suferintei, acum nu mai aveam de ce sa ma agat, nu mai aveam pentru ce sa sufar.

In timp ce scriam aceste randuri, mintea mea procesa o idee pe care trebuie sa o astern pe hartie, poate ca ceea ce transmit, e povestea mea, e descrierea experientei mele proprii si personale, numai ca in trecerea anilor am observat ca aceasta este povestea a mii de femei si barbati , deopotriva.

In general ne concetarm asupra suferintei femeilor, pentru ca suferinta lor e zgomotoasa, uneori senzationala, femeia, conform modelului social este cea care este victima.

Asa m-am considerat si eu, ami la rand, o victima a imprejurarilor, dar cand ma-m desprins de aceasta postura de victima mi-am dat seama ca de fapt eu fusesem agresorul. Atunci cu ciuda am putut vedea suferinta tacuta a barbatului pe care amar de ani l-am iubit.

Este 24 iunie, ziua de Sanzaiene.

Cand lupti e posibil sa mai si pierz, dar daca nu lupti ai pierdut deja

Trezindu-ma dupa o noapte destul de linisita, in care grija zilei de maine nu m-a mai apasat,si in ciuda mieunatului jalnic al psicii mele, care solicita atentie in fiecare zori de zi , fix cu o ora inaintea rasaritului, am deschis ochii in acordurile melodiei My Heart Will Go On, imi suna telefonul, destul de odinita si limpede.

Mi-am facut, nelipsita cafea de dimineata si am deschis larg usile bibliotecii, cautand o carte in care sa caut un subiect pt ziua de azi, ceva despre care sa scriu.

Ma uitam la acele cari , dragi mie, care mi-au tinut companie ani de zile, in interiorul carora m-am regasit bucatica cu bucatica, carti pe care le-am citit si recitit de nenumarate ori, acum imi par straine si fara insemnatate.

Am iubit cartea de cand ma stiu, cu toate ca am despuiat de-a lungul timpului o mare de carti de podoaba paginilor, dupa ani, mi-a parut rau, de gesturile mele necugetate si incerc sa imi spal greseala invatandu-i pe cei din jurul meu valoarea unei carti.

Dupa cum spuneam, ma uitam la multitudinea cartilor ce acopereau rafturile bibliotecii mele si nu mai gaseam nimic care sa ma atraga.

Ciudat, ieri am lucrat cu un client de-al meu pe o metafora legata de carti.O mare incapere goala, pustie, doar cu rafturi pline de carti.

Deci, cu alte cuvinte, e timpul pentru o schimbare!

Pana data viitoare, va imbratisez pe toti cu drag!

Forta dorintelor noastre pozitive ne conduce intotdeauna la locul potrivit

Astazi m-am trezit destul de tarziu, am reusit si eu in sfarsit sa pun capul pe perna si sa inchid ochi linistita e un sentiment destul de reconfortant.

Aparitia insomniilor, lipsa unui somn odihnitor, sunt cauzele factorilor exteriori.

Ieri am primit vesti bune, ganduri curate si m-am simtit importanta in viata oamenilor de langa mine, poate nu chiar atat de importanta pe cat as fi vrut, dar sentimentul satisfactiei si-a spus cuvantul.

Acum pot sa ma odihnesc, am infaptuit ce mi-am dorit, pt ce am luptat,cei care vor citii aceste randuri, cu siguranta se vor gandii la cine stie ce castig personal sau promovare sau....in fine, nu mai are importanta, s-a ajuns acolo unde trebuie, facandu-se ce trebuie.

Nu pot spune foatre mule , dar acest sentiment de implinire se leaga de copiii cu care lucrez, Copiii de la casa de copiii, ce urat suna, dar oricum este mult mai bine decat Orfelinat.

M-am implicat trup si suflet,alaturi de ei, integrandui ca pe propriami familie.

Am considerat ca este normal ca sa dai tot ce este mai bun in tine, sa oferi celor din jur din multitudinea darurilor cu care te-a inzestrat Universul.

M-am simtit intotdeauna implinita si o bucurie nestavilita de a traii si impartii. Ma simteam incarcata cu forta, chiar si dupa cele mai istovitoare zile, motivul: devotament, daruire, pasiune.

Cand vorbim de toate aceste trei ingrediente, gandul ne duce automat la o relaie, o relatie dintre un barbat si o femeie.

Dar ce s-ar intampla , daca aceasta relatie este cu cei orfani, cu cei mai putin favorizati de soarta.

Risc sa ma pierd in detalii inutile si polemici cotidiene, care difera foarte mult de polemicile lui Paler, pentru simplu fapt ca sunt pur si simplu cotidiene, lipsite de orice savoare, de orice demnitate si moralitate.

Imi amintesc de o discutie, ce am purtat-o ieri cu una din colege, am ramas intr-un anume fel scarbita si dezgustata de mojicia cu care incerca sa minta, incerca sa isi acopere marsava fapta, din punctul meu de vedere ar fi trebuit sa taca, sa puna nasul in panamt si sa isi vada de treaba.Ideea este, ca era necesara acea discutie, chit ca ea a plecat cu sentimentul ca am inghitit minciuna, iar eu prefacandu-ma ca o inghit.

Am putut observa de-a lungul timpului substanta letala din care sunt facuti oameni, uneori se ia antidoul, pentru a combate efectele, alteori otrava ramane in stare pura.

Mi-a fost jena de ridicolul situatiei si a conversatiei si am incheiat, punandu-i punct pentru totdeauna in mintea si in sufletul meu. Am incetat sa mai fac pe cei cu care vorbesc sa vada dincolo de aparente, sa ii fac sa fie sinceri, facra a le fii frica.Dar natura umana este cu totul si cu totul altfel , asta am descoperit-o si o voi descoperii de-a lungul vietii, ramanand stupefiata si mirata de tenebrele naturii umane.

Am incercat sa ii explic , ca intentia mea a fost alta, dar ea s-a lansat in explicatii si amintiri din epoca de piatra, incat am realizat ca este inutil. Oricum fiecare isi urmeaza propriul scenariu si propria logica.

De azi inainte, ea , ca om pentru mine nu mai exista, a murit si este doar un simplu"Corps"

Simt nevoia sa scriu, o nevoie aproape viatla, o nevoie de-a impartii, o prietena mi-a spus o data, singura dragoste, pe care n-am tradat-o niciodata este scrisul, eu sunt casatorita cu scrisul meu; in cazul meu nu este chiar asa, scrisul este o alta etapa a vietii mele.

Intalnire cu moartea

Am inceput sa lucrez din ce in ce mai mult cu moartea, cu pierderea, cu disperarea.

Cam morbid. Dar este atat de incitant sa te joci cu moartea, sa readuci fantomele trecutului uitat.

Moartea, face parte din acele inchisori invizibile, descrise de un prof de-al meu , in cartea cu acelasi nume.

Mi-a placut moartea, moartea e singuara realitate, singura certitudine a omului.

M-am jucat cu acest concept, readucand fantomele trecutului in prezent, resemnificandu-le, constientizandu-le, atat eu cat si clientii mei, numai ca...

Intr-una din zile, am fost martora unui aparitii, nu as putea sa o numesc posedare, ci doar ca una din aceste fantome, a venit, vizitandu-ma pe mine si clienta mea.

Daca a vazut cineva cum o fantoma vine sa isi ceara dreptul la viata , sa ridice mana.

Eu am vazut, iar experienta a fost cutremuratoare.

Ce poato face un terapeut in astfel de momente? Eu m-am speriat ingrozitor, era prima data cand mi se intampla acest lucru, dar am avut prezenta de spirit si mi-am prins clienta de mana, caci o simteam cum pleaca, cu moare, rostindu-i clar si raspicat "Sunt aici!" "Sunt cu tine si nu te voi lasa sa pleci!", unii mai experimentati ca mine ar spune ca nu am procedat bine, ca ar fi trebuit sa aflu mai multe despre acea fantoma, despre acea entitate, care ne-a vizitat in fapt de seara.

Sunt momente, in practica terapeutica, cand nu trebuie sa aplici nici o tehnica ci doar trebuie sa fii acolo, impreuna cu omul, sa nu il lasi singur. Si asta am si facut, am fost langa clienta mea, care parea in acel moment scindata intre doua lumi, dar nu am lasat-o.

A fost lupta ei pentru viata, dar o lupta se duce mult mai usor cand sii ca nu esti singur.

Ar trebuii sa ma simt super, sa sar intr-un piciora de bucurie, ca vezi ce lucru insemnat am facu, imbracand haina salvatorului.

Dincolo de aceasta aparenta salvatoare, dincolo de individul , care se umfla in pene si isi desfasoara coada ca un paun, batandu-se cu pumnul in piept, ca vezi ca am facut si am dres, dincolo de toate astea, e necunoscutul.

Au fost momente cand si eu calcam peste granita fragila, ne mai stiind unde se termina omul si unde incepe psihologul, terapeutul -salvatorul.

Dincolo de toate astea, de aceasta aparenta, am constientizat greutatea de a "trage" omul din ghiarele mortii, greutatea de a nu lasa fantoma trecutului sa bantuie.

Toti ne confruntam cu teama de moarte!

Am vazut umbra ei in ochii copilor cu care lucrez, umbra ei vizibila in privirile inexpresive ale oamenilor intamplatori.

Moartea e un concept abstract, un concept , care daca auzi vorbindu-se de el, incep sa iti faci cruci si a scuipa in san si a spune Doamne fereste. Vorbind de moarte, despre fricile si temerele legate de ea gandesti ca vei atrage raul asupra ta, dar nu e asa, moartea e o inchisoar invizibila, in care ne inchidem, sperand ca vom fii supravietuitori.

Final de drum

Insomniile au dispsrut, numai ca trupul meu este din ce in ce mai slabit, iar boala s-a instalat ca la ea acasa, gasind un teren propice pt as dezvolta germenii, dar confotam pregatirii mele profesionale, multumesc bolii.

Doamne!ar spune unii, cine Dumnezeu se bucura ca e bolnav, altii ar spune ca am inrebunit, eu as spune ca si una si cealalta varianta sunt corecte, toti privim viata printr-o prisma diferita, asa ca conform acestei prisme, realitatea este subiectiva fiecarei persoane.


Boala este simptomul , este ceea ce iese in afara, atentionandu-te, in cazul meu de oboseala si ca ar fi mai bine sa incetinesc ritmul, de a face fata fiecarei zile, impartindu-ma si disipindu-ma in mii de farame de umanitate, adevarul e ca sunt foarte obosita, dar consider ca a meritat oboseala, pentri ca rezultatele au aparut unul dupa altul.


Tin minte, cand pentru prima data am facut un efort de imaginatie, era un test, rezultatul a iesit in ceea ce privesc realizarile, florile rosii ale pasiuni.


Asa si este, ceea ce am facu am facut cu pasune si daruire, am pus cate un strop din fiinta mea in fiecare lucru facut, in fiecare om intalnit.


"Sadeste in in mima fiecarui un cuvinte bune si frumoase, uda-le cu un gand bun si un zambet si ai sa vezi ce minune are sa iasa"
Pauza, nu mai stiu despre ce sa scriu, mi-am dorit sa devin un scriiltor adevarat, dar am constat ca nu voi putea, pentru ca nu pot inventa, nu pot inventa scenarii dincolo de prezentul, de trecutul uitat, de viitorul incert, cand am scris, am scris despre oameni reali si nu am reusit sa inventez caractere, a inventa, a imagina, a vedea cu ochii mintii este o trasatura specifica celor care scriu.
Astazi la final de drum imi constietizez limitele, dorindu-mi cu disperare sa ma contopesc cu aceasta lume a imaginarului, cu cea a fantasticului, cu o lume buna , frumoasa, asa cum mi-am imaginat-o eu, numai ca nu a fost asa cum mi-am dorirt.
Dincolo de aparenta imaginarului , sta viata reala pe care am inceput sa o traiesc cu bucuria unui nou inceput.
Mi s-a spus mereu ca sunt un om cu capul in nori, asta ce ar insemna, ca sunt o aeriana, care viseaza cai verzi pe peret.
Da! sust cu capul in nori, dar cu picioarele foarte bine infipte in pamant, visez, am idealuri marete, am visat castele de nisip, pe care le-am construit din piatra de rau, punand pasiune, daruire si un strop de iubire.
Ma aflu la final de drum si cred ca ma voi oprii pt a mai sorbi un strop din apa vietii, pt a-mi reface fortele, pt a asculta doina unui suflet si apoi spre alte si nestiut provocari nestiute si nemai vazute

Puterea de a investi.

O revolutie in felul nostru de a fi, nu poate incepe decat din interior-Stanly Clavel

Foarte greu mi-am dat seama ca nu am acea putere de a face oamenii fericiti sau nefericiti, foarte greu si destul de tarziu mi-am dat seama ca nu sta in puerile mele, ca nu am aceasta energie magica, cu care suntem indoctrinati inca din frageda pruncie. Devenind astfel raspunzatoride fericirea/nefericirea celui de alaturi.

Parca am mai scris candva despre fericire, dar atunci eram mai tanara si vedeam intr-un alt mod fericirea. Fericirea ca orice alta traire, pe parcursul vietii noastre, se structureaza si restructureaza, functie de constientizarea propriului Eu.

Fericirea sau nefericirea este o chestiune subiectiva si tine de fiecare individ in parte. Uneori folosim drept scuza pe cel de langa noi, investindul cu abilitatea de a ne face fericiti sau nefericiti, daca suntem fericiti, e OK, dar daca suntem nefericit, ridicam degetul acuzator si spunem "din cauza ta!".

In fiecare clipa fiecare individ, isi construieste propria experienta prin gandurile sale, investindu-le cu o putere energetica proprie..

Numai ca multi nu stiu asta, nici eu nu am stiut-o si cred ca nici nu vroiam sa o stiu, a fost ceva mai profund decat aceasta vointa de a nu stii. Dar ceea ce m-a determinat pe mine de a devenii un om constient de mine si de propriile mele trairi, o voi povestii cu o alta ocazie.

Cand investim pe cineva cu fericirea sau nefericirea noastra, facandui partasi, complici, transmitem vibratia gandurilor noastre prin cuvinte.

Cuvantul , este ceea ce spunem, ceea ce gandim, ceea ce suntem, el este expresia universului nostru interior.

Cuvintele noastre ne reflecta intentiile. Cuvintele au o putere creativa foarte mare. Dar daca ne-am constiientiza aceasta putere am avea grija ce vorbim, cum vorbim si ce vorbim.

Ultima data cand am investit pe un barbat cu fericirea mea, am facut-o la un nivel nonverbal, sperand ca il voi face fericit si ma va dorii in preajma sa, dar cand l-am investit cu suferinta mea am facut-o la nivel verbal, hranidu-i orgoliul ranit cu durerea de a fi parasita.

Mult mai tarziu am inteles ca lucrurile stau cu totul altfel, dar pana sa inteleg m-am simtit mizerabil de nefericita.

Doua variante

Au reanceput insomniile! Oare cand se va sfarsi? Imi doresc din nou acel somn odihnitor, acea liniste, care am pierdut-o demult.

Ieri am avut o zi grea, mult prea incarcata emotional. Aparent ai spune ca sunt un om caruia nu ii pasa, par o femeie dura, puternica, care reuseste sa treaca peste tot si peste toate, par o femeie rece, imi vine si mie sa rad cand ma caracterizez si totusi nu este asa, asta o pot spune numai cei care ma cunosc cu adevarat.

Dar mi-am asumat aceasta aparenta, ascunzandu-mi partea sensibila si usor de lovit. Sunt OK, daca ar fi cineva interesat sa ma intrebe, sunt foarte Ok

Ieri am simtit cum sufletul mi se despica in doua, nu am mai simtit demult aceasta durere, vie, ca lama unui cutit, care aluneca incet, cu precizie peste inima , despicandu-mi fiinta in doua. Am ramas socata pentru cateva momente, naucita, m-am simtit debusolata, am privit in pamant, pentru a ascunde mica lacrima care s-a ivit in coltul ochiului.

Se spune ca nu e bine sa te implici emotional, mai ales cu oamenii cu care muncesti, copii, in cazul meu.

Nu as putea spune ca am fost dezamagita, mi-am dat seama ca lovitura nu imi era mie adresata, ci mamaei lui, care-l abandonase. Lovea maternitatea in tot ce are ea mai scump.

Sunt momente in care lovim in cei apropiati, in cei care tin la noi, pentru a ne razbuna , pe cineva , care ne-a facut sa suferim in trecut. Vazand suferinta celui lovit, ne simtim mai bine, parca mai satisfacuti, ne hranim din suferinta lor.

Asa si acum, a lovit in mama si cum singura mama, in acel moment eram eu, lovitura m-a atins.

L-am iertat, caci e doar un copil, un copil fara noroc.

Insomnia nu imi da pace, atat de mult as vrea sa dorm sa uit, dar uite ca nu pot.

Se spune ca nu e bine sa te implici emotional si mai ales cu oamenii care lucrezi, in cazul meu copii, dar e imposibil sa nu o faci, sa nu oferi tandrete si un strop de iubire si intelegere.

Se spune ca atunci cand nu primesti , cand o nevoie a ta nu este satisfacuta, ai doua variante:fie de inchizi intr-un cub de ghiata si nu mai lasi sa te afecteze nimic, blocandu-te; fie sa oferi, ceea ce nu poti primi, oferind iti satisfaci pe jumatate acea nevoie stringenta, care poate fi chiar sursa ta de energie.

Amintiri de iunie

Miroase a iunie, fiecare luna are mirosul ei caracteristic si asemeni unui sugar incep sa cunosc lumea la nivel senzorial.

Incepe sa miroase a flori de tei si samburi de migdal ars in cuptor.

Au trecut 20 de ani si mai bine de cand nu am mai fost pe strada Ciresilor. Acolo pe aceasta strada, care a primt numele de la multimea ciresilor ce strajuiesc aleea de o parte si de cealalta, se afla o casa, nici prea mare dar nici prea mica, nu e lata , dar nici ingusta.

E o casa care apare ca o naluca a unor timpuri demult uitate, amintirea s-a sters cu trecerea anilor, ingropata fiind in cufarul copilariei.

Aici am venit sambata de sambata timp de aproape un an de zile.

Casa cea frumoasa, era asemeni unui foisor de vanatoare, avea un aer boem, ara o casa cu un singur etaj si cu o mansarda.

Intrarea principalaa era prin strafa Ciresilor, dar privelistea dadea in strada de vis a vis in strada ce purta nume de floare, Narciselor.

Mi- placut mereu aceasta floare, are un farmec aparte, e delicata, dar in acelasi timp e si foarte rezistenta, dar sa revin.

In aceasta casa, cu aspect de foisor , unde se uneau cele doua strazi cea a Narciselor si cea a Ciresilor, ma jucam in fiecare dupaamiaza de sambata cu o fetita, mai mica decat mine cu 2-5 ani, pe care o chema Iunia.

O uitasem, drumurile noastre s-au despartit brusc, asa cu se intalnisera.. Ceva a declansat amintirea, sa fie eroina lui Petre Cimoesu, Iunia, tot ce se poate!?

Oricum este o alta fantoma atrecutului meu, pe care trebuie sa o mentionez. De ce? Nu stiu!

Toate la timpul lor.

Stiu ca Iunia avea o mama foarte frumoasa, era o frumusete delicata, o frumusete de frantuzoiaca, o pot sune acum, dupa ce am vazut cum arata frantuzoiacele, avea acea femeie, uite nici numele nu mi-l mai amintesc, o fragilitate si o gingasie, vorba ei emana caldura si intelegere, acceptare.

Am revazut-o ultima data acum 10 ani, ea m-a recunoscut, era imbracata in negru, am aflat ulterior ca ii murise mama si era deosebirt de afectata, era un doliu prelungit. Mi-a impartasit o serie de lucruri, care m-au mirat, practic eram o straina pentru dansa, dar a tinut sa imi spuna.Nu mai tin minte cu exactitae conversatia noastra, eu eram cu carutul cu micuta mea. Dar stiu ca au fost lucruri foarte foarte personale. Era extrem de agitata, am simtit-o ca pe un om care nu isi gaseste locul.

Doamna cea frumoasa, care emana sarm si voie buna, caci aveai impresia ca tot timpul zambeste, era una din acele personalitati dependente, care a depins mereu de prezenta mamei,de prezenta ei, avea nevoie de confirmari si aprecieri de la cei din jur, dar astea le-am aflat mult mai tarziu.Uar acum persoana , de care ai depins atat amar de ani, de existenta ei, depinzand existenta sa, acum ea nu mai este, deci cu alte cuvinte, de ce mai exist si eu?, simtea ca nu mai are nici un sens.

La nici o luna de la intalnirea noastra am aflat cu stupoare ca s-a sinucis aruncandu-se in gol de pe acoperisul spitalului, ziarele vremi au scris ca nu era in toate mintile, dar eu stiam ca era ceva mai profund, o durere sufleteasca, era cauza.

Motivul principal era mama, s-a simtit singura si abandonata, nu mai avea cine sa o sprijine, pe umarul cui plange. La toate aste s-au adaugat si altele si femeia s-a gandit ca nu mai are nici un rost sa mai traiasca.

Stiu ca am fost destul de marcata si totusi am fost bucuroasa ca am facut parte dintre putinele persoane carei i-a vorbit, dupa cate intelesesem s-a inchis in ea si nu a mai vrut sa comunice cu cei din jur.

Ciudat , oare de ce i-am amintit acum de Iunia, de mama ei, de casa de pe colt, casa ce facea legatura dintre strada Ciresilor si cea a Narciselor?!

Drumul

Credintele grupeaza oamenii.

Certitudinile ii opun.

Indoielile ii apropie.

Cand pornim la drum, de multe ori nu prea stim incotro vrem sa duca acel drum, dar pe masura ce crestem, ni se contureaza tot mai clar scopul.

Nici o data nu am avut un scop bine definit in minte, nu am stiut incotro ma indrept, am lasat viata sa vina spre mine, oferindu-mi tot ce are mai de pret, acum cand scriu aceste randuri stau si ma gandesc, daca asa este.

Uneori luati de valurile vietii, de tumultul zilei de maine si as vrea sa dau un citat "frica zilei de maine, vine cu o zi mai devreme",este perfect verificat si recunoscut ca un adevar universal valabil, mai ales in societatea in care traim.

Nu stiu ce imi veni sa scriu despre acest subiect, probabil nevoia de a-mi aminti.

Cand am pornit la drum pentru prima data aveam 22 de ani, aveam vise si sperante si asteptari si vedeam deja viitorul zugravit in culorile soarelui.

Dar din pacate viitorul nu a fost asa cum l-am visat, unii ar spune ca se chiama esec, eu spun ca a fost o sansa.

Uneori mergem pe un drum infundat si mergem si mergem fara sa ne dam seama, fara sa realizam ca ne este greu, fara sa tinem cont de sfaturile celor din jur si toate astea pentru ca ne este frica sa recunoastem fata de noi insine ca am dat gres.

Am mers pe acest drum, care nu venea de nicaieri si nu ducea niciunde, pentru ca am reusit cu foarte multa dibacie sa ingrop in mine toate visele si sperantele.

Iar intr-o zi printr-un viraj de exceptie am apucat-o pe alt drum si acest lucru s-a intamplat fara sa imi dau seama, nu am putut sa spun ca aici a inceput totul sau ca dincoace s-a sfarsit.

28 de ani, am pornit din nou la drum, cu inima franta , dar cu dorinta clara de a reusii, acum nu am mai avut vise si sperante, acum aveam , clar in minte doar obiectivul final.

Nici nu as putea spune cum este mai bine: sa ai vise, sperante, asteptari sau nu? sau sa ai clar obiectivul in minte, scopul, finalitaea drumului tau?

Habar nu am! si sincer nici nu mai imi bat capul, uneori trebuie sa lasam ziua de maine , bucurandu-ne de prezent asa cum este, caci cine stie unde si cand se termina un drum si unde si cand incepe altul.

Sa aveti drumuri bune!

Despre lucrurile simple

Buna dimineata!, nu prea obisnuiesc sa imi incep scrierile cu acest salut, dar astazi este o noua zi un nou inceput. Sentimentul ca ceva nou se afla in fata , nu imi da pace, dupa cum spuneam ieri unui prieten, am incheiat o ultima fila dintr jutnalul de bord, calatoria s-a sfarait, toti calatori au ajuns teferi la destinatie. A fost o calatorie lunga si grea! Dar a meritat.

Ziua de azi , este o zi intunecata, nu mai bate vantul cu atata putere, cred ca pentru cateva secunde ma voi oprii si voi privi frumusetea din jurul meu. Ma voi culca pe pamantul reavan, umplandu-mi planani cu acel miros proaspat.

In departare se aude mugetul unui animal, este lung, prelung si apoi liniste, tacere. Din zari neumblate si incetosate vine si raspunsul mult asteptat.

Ciudat coocosi inca nu s-au trezit, desi forfota oamenilor prin gospodari a inceput.

Imi aduc aminte de un desen animat, cand pasarile negre au furat soarele, iar oame nici nu au bagat de seama acest lucru si totusi ceva era schimbat, nu mai zambeau, iar fetele lor devenisera pamanti si toate astea au fost constatate de un copil, care fusese plecat din acel sat, cat pasarile au furat soarele..

Un sentiment de bine si o caldura placuta ma inunda atunci, cand reflectia rosiatica a rasariului se oglindeste in geamul meu, atunci imi iau nelipsita cana de cafea si ies in balcon, aerul rece al dimineti imi spulbera ultimile indoieli ale somnului si stau minute nesfarsite, privind cu o emotie vie nasterea astrului zilei.

Apoi ma apropii de masa de scris, unde ma asteapta tacut , invelit in piele moale,maronie, caietul de insemnari zilnice. Si incep sa scriu despre frumuserea zilei ce tocmai abea a inceput.

Caracteristic mie, schimb registrul rapid si trec de la prezent la trecut, de la tonul personal la cel profesional, de la clad la rece, de la rigid la flexibil, ciudat, am constatat ca desi in aparenta sunt o persoana rigida, care nu cedeaza si crede cu tarie in veridicitatea faptelor si vorbelor sale sunt defapt foarte flexibila. Flexibilitatea, nu inseama sa spui si sa gandesti ca cel din fata ta, ci sa te dai dupa om, sa reusesti sa te adaptezi, de multe ori un anumit termen nu este bine inteles si datorita acestui fapt punem o eticheta.

Da! de foarte multe ori caram bagaje, care nu sunt ale noastre, povesri care ne ingreuneaza drumul, si de foarte multe ori uitam sa ne bucuram de calatoria ,care este doar a noastra.

Eu, am fost si sunt un om norocos pentru ca am putut sa vad dicolo de aparente si totusi ceva mai profund decat mine, a fost imblodul , ce m-a determinat sa ma lupt cu demonii ce se aflau intr-o stare latenta in mine.

Rau si bine; lumina si intuneric, inger si demon, cred eu ,ca sunt esenta fiintei umane, sunt partile integrante si neacceptate ale fiintei noastre. O data cu miscarea soarelui lumina devine intuneric, ingerul demon, raul ia locul binelui si tot asa mai departe.

Lectia

Ieri am invata, una din cele mai grele lectii de viata, o lectie pe care am crezut ca nu voi avea prilejul sa o invat. De fapt eu cred ca am invatat-o cu mult mai mult timp in urma, numai ca ieri, m-am confruntat din nou cu dansa. Am invatat sa nu imi mai pese.
Mi-a pasat mult timp de altii, mi-a pasat de lumea lor, pe care am vrut sa o fac mai frumoasa , mai buna, ma identificam cu ei, ma contopeam cu ei, deveneau lumea mea, erau familia mea, copiii mei. Trebuie sa recunosc ca am avut numai copiii mei, marea mea familie era formata din foarte multi copii, iar eu eram mama lor, o mama buna intelegatoare, care asculta, care accepta, nu cearta, iar daca o face o face in scop educativ si instructiv, dar apoi ierta si trece mai departe, am fost mama pe care mi-am dorit-o toata viata.
Sunt trei ani de cand joc acest rol neancetat, fara oprire, fara sa obosesc, e un rol sau o ipostaza din care m-am hranit, m-am incarcat energetic, era nevoia de maternitae, o maternitae, care mi-a fost luata sau nu mi s-a dat voie sa o traiesc, sa o integrez, cauzele sunt diverse; ar fi o pierdere de vreme sa stau sa le enumar.
Prima zeita a fost Gheea, Pamantul negru si roditor, in al carui pantec au crescut titani.
Pantecul matern, ce arhaic suna! da! este sursa vietii, dar si inchisoare in care ne intoarcem zi , dupa zi. In pantecul matern, ne gasim refugiul si alinarea, protectia,acolo se gaseste cea mai puternica legatura cu originile noastre, cu radacinile.
Imi amintesc o replica din celebrul film "Pe aripile vantului"-Unde sa ma duc? Ma voi intoarce la Tarra, si din panantul ei rosu, imi voi trage energia.
Da! tema dezradacinari, de care tot am vorbit de-a lungul scrierilor mele, coincide cu tema maternitati, fara origini, fara radacini si incapacitatea de a fii mame, de a da viata si totusi e o dorinta nestavilita de a da nastere unui copil, o mica viata de care sa se agate, ceva care sa fie doar al lor, ma uit la fetele cu care lucrez, ma uit la mine si imi dau seama de sbustraturile povesti.
Incepe sa se faca lumina si aflu de ce destinul m-a purtat in anumite locuri si nu in altele facandu-ma sa interactionez cu anumiti oameni, pentru ca doar asa eu, am putut sa repar ceva pe filonul transgenerational.
Maternitatea pierduta de trei generati, eu as fii a patra generatie, dar nu se pune.
O senzatie de usurare ma invadaza, ochii s-au limpezit si vad mult mai clar in bezna pantecului matern, de unde am invatat sa imi trag seva, unde mi-am gasit radacinile.

Fetita si broasca testoasa

"Iata secretul meu. E foarte simplu. Nu vezi bine decat cu inima"-Antoine de Saint Exupery

-Oamenii mari pot fi uneori atat de buni, dar si atat de ciudati, gandea cu voce tare Fetita, privind nedumerita si curioasa, micuta vietate asezata pe covorul incarcat de jucari.

Unchiul ii daruise o broasca testoasa.O broasca testoasa adevarata. Se misca prudenta prin multimea papusilor, purtandu-si semeata carapacea fumurie.Era micuta, dar avea fata zbarcita si ochii batrani.

-E inteleapta si stie toate povestile lumii, ii spuse unchiul. Le-a invatat de la soare si de la vanturile, care mangaie si rup nisipurile cantand.

Fetita avea in ochi paduri adanci si umbroase, tanjind dupa caldura luminii si a basmelor.

A stiut ca vor fi prietene

-Vorbeste-mi , a indemnat-o ea cu gingasie.

Si micuta vietate susura bland:

-O, vin din tara in care timpul...Am sa-ti povestesc...Am sa-ti povestesc... Apoi tacu, o privi o vreme cu ochii ciudati si se indeparta incet.

-Saracuta, poate ii este foame. Drumul a fost atat de lung, a soptit Fetita, vazand-o zbuciumandu-se in inchipuirile inchise in covor.

I-a adus un trandafir. Un bob de roua in cuibul unei frunze. Pe urma o margareta. Broasca le-a privit, le-a primit minunata mireasma si a ramas departe de ele.

-Am sa o duc in gradina. Sa-si aleaga singura floarea care ii place.

A legat-o cu un fir rosu de matase, de o tufa tacuta de liliac si a plecat

Cand s-a intors n-a mai gasit-o. A chemat-o . A strigat-o. A cautat-o.A plans. Zidul casei era batran si in dreptul liliacului avea o crapatura. S-a gandit ca poate a intrat acolo. A asteptat pana cand culorile au murit o data cu ziua. N-a revenit.

A trecut vara, a trecut toamna. Cand de-acum era zapada peste tot, si-a spus ca poate sta la adapost si asteapta primavara. Si anotimpurile plecau mereu si ea tot mai spera.

-N-am apucat sa fim prietene si nici macar sa imi spuna o poveste.

In ziua in care s-a gandit ca acolo in adancul zidului, ale pamantului, broasca testoasa poate crescuse si nu mai putea sa se intoarca pe poarta stramta , care duce spre lume, Fetita a deslusit intaia oara glasul ascuns al vantului si al ploii.

Vantul dansa murmurand:

-Asculta-ma!

Ploaia mladie batea usor in fereastra , soptind

-A fost o data demult, tare demult...

De atunci, cand stropi impletesc horbote albastrii si vantul mangaie si indurereaza florile. Fetita aude susurul tainic al basmelor, pe care oamenii mari nu-l inteleg, pentru ca nu au de unde sti ca o broasca testoasa buna si inteleapta nu si-a uitat prietena de pe taramul in care este atata dor de vis si poveste.

Doina Cernica

Portretul fantomei

Portretul fantomei este o poveste a umbrelor vizibile si invizibile.

"Cand chinuiesti o persoana, sufletul acesteia moare, iar daca sufletul moare, se presupune ca dispare si mila, compasiunea, puterea de a ierta".

Eleonora a fost o fata buna, prietenoasa, dar tot ce a ramas din ea este doar durere

Incet, incet incepe sa se contureze o imagine, ca o umbra, ce se iveste din strafundurile unei lumi mitice si capata putin cate putin forma si substanta, la fel ca o fantoma adevarata.

Daca ar fii posibil ca un spirit sa isi faca singur dreptate, Eleonora ar avea tot dreptul.

Fiecare noua imagine a Eleonorei era tot mai clara, era tot mai prezenta, e ca si cum prezenta celui care o doreste ii da puteri, usurand intr-un fel aparitia chipului, siluieta fireasca a fetei, se apropie tot mai mult de aceasta lume. Stafia e atrasa de lumina!

Iar Dumnezeu a spus sa se faca lumina!" si ca prin minune se facu, era blitul unui aparat de fotografiat, care imobilizase pentru eternitae, siluieta unui suflet

Din strafundurile unei lumi mitice se iveste. capata forma, contur, consistenta, iar umbra ei devine reala.

Trenul

Nu am stiu , cum sa fac fata situatiilor, cu sa le integrez, cum sa le accept, cum sa iert, cum sa uit!

Cand vine vorba de situatii fericite nici nu se pune problema, dar cand intervin cele mai putin fericite?
E drept ca unii isi iau lumea in cap sau o iau razna sau o iau aiurea peste balcoane si mai uita sa isi lase in urma fie copilul sau consoarta, dupa caz.
Am fost perceputa ca un om care este dincolo de durere, dincolo de lacrimi, dincolo de sufetrinta.
Ar fi fost minunat , daca as fi fos asa, cred ca m-a si plictisit de moarte si uite ca din negura disperarii, am inceput sa scriu, asa am putut sa iert, am putut sa imi iau la revedere, sa ma impac cu trecutul , sa fac incercari si sa merg mai departe .
Am intrat intr-o perioada , sa ii spunem de restructurare sufleteasca sau sa gasesc un termen mai accesibil, de cautare a eului pierdut printre multele activitati cotidiene.
Ne pierdem, apoi ne regasim, printre aburii cafelei de dimineata, apoi iar ne pierdem in infinitul cotidian si uitam de noi , in amurgurile purpurii.
Eu de cand ma stiu, scriu, datorita scrisului si prin intermediul lui am reusit sa ma exteriorizez, sa spun, sa plang, sa iert, nu intotdeauna sa uit.
Uneori era mai bine sa uit, sa uit ! Dar lucrurile nu au stat intotdeauna asa cum am vrut eu.
Nu am stiut sa imi iau ramas bun de la oameni , nu am stiut sa ma desprind de o anumita stare de fapt din trecut, nu am putut sa las sa plece, fiid intim legata de acei oameni, de acele evenimente.
De ce? Pentru ca ma durea atat de tare, aceasta ruptura, incat aveam senzatia ca am sa sangerez pana la moarte.
Din discutiile avute cu prietena mea, un om drag sufletului meu, am invatat un lucru, ca in permanenta am tendinta de a ma refugia in nefericire, caut situatii si fapte taraumatice, durerea altora ma ajuta sa uit de suferinta mea.
Timpul a trecut si o data cu trecerea lui, am invatat sa ma bucur de calatorie, am invatat ca viata e asemeni unui tren, ca in acel tren se urca fel de fel de oameni si ca acei oameni nu ma vor insotii cu totii pana la sfarsitul calatoriei.
Pare un cliseu stereotip, desprins dintr-o prezentare PowePoint, se poate!



Maine voi continua sa scriu, asa cum am facut-o si azi, e singura situatie constanta din viata mea , dar numai ca va voi povesti maine .

Ganduri

E luni, e prima zi a saptamani si ma simt de parca ar fi ultima, ar trebui sa fiu fericita, sa iradiez de fericire, caci am obtinut acea victorie mult asteptata, o victorie pentru care am luptat, nu e un castig personal, nu am luptat pt mine si pt bunastarea mea, am luptat pt ei, asa am simtit si asa am facut.

Ma simt epuizata si stoarsa ca o portocala, am vorbit cu prietena mea si mi-a spus e normal sa te simti asa.

Am simtit in permanenta ca trebuie sa ofer si am invatat sa nu astept ceva in schimb, sa ofer de dragul de a oferi.

Am invatat sa nu imi fac sperante si sa nu am asteptari, de la cei din jur, caci s-ar putea sa fiu dezamagita. Asteptari pot avea doar de la mine! Sperante, doar de la vitor!

Cu fiecare zi ce trece am invatat ca e bine sa daruiesti, sa daruiesti ceva din tine; multi s-ar putea gandii la lucruri materiale, dar nu despre ele e vorba , ci despre tine ca om.

Poti darui timp, poti darui vorbe bune si ganduri curate, poti darui un zambet.

Am daruit fara sa ma gandesc ca maine va fi mai rau, fara sa simt ca ma epuizez ca ceara unei lumanari.

Citeam daunazi o poveste, o poveste a unui zidar, care a vrut sa nu mai zideasca case, sa nu mai faca ce facuse o viata intreaga, cu daruire , dedicandu-si toata fiinta lui acestei pasiuni, intr-o zi s-a hotarat sa se retraga, mesterul nu a prea vrut sa-l lase sa plece. dar vazand indarjirea sa, l-a rugar sa mai construiasca macar o casa.

Mesterul plictisit si sictirit a costruit o casa, dar noua casa a fost realizata aiurea, folosind cele mai ieftine materiale, oricum nu mai era lucrarea de calitate pe care o facuse pana atunci.

Dupa ce a terminat, mai marele lui i-a dat cheile si i-a spus, este a ta.

Conccluzia, dar concluzia mea, caci fiecare om are o alta varianta.

Casele pe care le construim sunt cele din sufletul oamenilor, acolo lasi cate o mica particica din tinecate o particica din marea creatie , pe care o vei realiza de-a lungul vieti.

Nu stiu de ce mi-a venit sa vorbesc de asta tocmai acum? Probabil pentru ca azi am obtinut o victorie, probabil pt simplu fapt ca sunt obosita, cred ca ma voi opri pentru un moment sa imi savurez victoria , sa ma bucur de urma lasata in timp.

Astazi s-a sfarsit un drum, iar maine va incepe altul, nu putem sta pentru tot restul vietii in acelasi loc, cu aceiasi oameni, intre aceleasi decoruri.

Uneori viata ne poarta pe carari negandite si ne stiute.

Si totusi ce ma supara? De ce imi este teama?

Mi-e teama de necunoscutul zilei de maine, caci cea de ieri tocmai a trecut!

Azi am sa pictez in alb

Astazi am sa pictez in alb si negru, cu tonuri de gri si luciri albastrui de diamant inghetat.


Astazi privesc in urma la cea care am fost, din pacate nu pot privi in viitor la ceea care voi deveni.


Privesc la fiinta aceea plapanda, ce porneste la drum cu speranta, e imbracata in alb, un sirag de perle ii incongura gatul, un sirag de bobi perfecti de roua; se spune ca perla inseamna lacrimi, ea nici nu stie cate lacrimi va mai varsa, acum rade e fericita, inconjura grumazul celui ce ii va jura iubire vesnica.


Un singur inel straluceste pe inelarul mainii drepte, e mic,in loc de piatra are o inima, cu un mic diamant incrustat.


E imbracata in alb si rade, rade lasandu-se purtata de muzica aceea suava, ce doar ea o aude, e fericita.


Privesc cu drag la imagini si chipuri din trecut si imi aduc aminte de mine, uite asa eram eu atunci, eram un bulgare alb, eram o perla din siragul de perle ce atarnau la gatul fetei, eram un nor ce am vrut sa zbor.


Astazi am sa pictez in nuante de alb, adaugand slipirea albastruie a ghietei.


Azi am pictat chipul iubitului din amintirea fetei, cu inel d aur.


Azi ielele au dansat la nunata mea,intr-o hora nebuna, aruncand un groaznic blestem, probabil nu suportau sa vada muritorii fericiti. Nimeni nu trebuie sa fie mai fericiti decat zeii!


Astazi am dansat in hora nebuna a ielelor, caci am vrut sa pictez in alb, dar am constata ca a ramas doar griul

Puterea cuvintelor

Asta noapte m-am trezit cu un sentiment angoasant, de frustrare, de neputinta, m-am trezit, dar parca nici nu adormisem si fara sa imi dau seama gandul meu a zburat catre copii, catre copiii a caror ochi au invatat sa planga mult prea devreme.

Traiam un puternic sentiment ca ii am langa mine, ca imaginarul este viu si lucreaza, dincolo de cortina invizibila a constientului.

Imi zambeau, am intins bratele si am vrut sa-i imbratisez, dar nu s-au miscat, nu veneau nici spre mine, dar nici nu se indepartau, stiam ca vor pleca, stiam ca sub aparenta zambetului se, ascunde durerea ,suferinta.

Totul era din ce in ce mai clar, mai palpabil, mai vizibil, sentimentul dezradacinari se contura asemeni unei fantome a trecutului, punand stapanire pe mine.

Am inchis ochii, vroiam sa dispara , toate aceste imagini, toate aceste chipuri, care veneau de-a valma peste mine inundandu-ma, asaltandu-ma.

Ochii lor erau plini de speranta, iar eu... eu eram neputincioasa si nu puteam face nimic, nu puteam sa ii ajut, cum sa ii ajut!?

Oare de ce apare acea tendinta de a salva?De a fi acolo, de a fi accolo ca persoana activa , care intreprind fel de fel de lucruri, punandu-ma stavila in calea inevitabilulului.

Asta sunt cea de acum de la 33 de ani, asta am fost di in urma cu 5 ani, numai ca atunci imi lipsea argumentul si cred ca asta voi fi si peste inca 33 de ani.In fine

Era trei dimineata si desi avusesem o zi grea , adormisem la o ora imposibila, totusi somnul ma ocolea.

M-am zvarcolit intre asternuturi pana ce zorii s-au aratat incetosati, nu gasisem raspunsul la framantarea mea si nici la intrebarea care ma zbuciuma de zile intregi, inca din momentul in care am aflat vestea plecari lor. "Ce se va intampla cu ei?"

"Ne iau copii! Nu pot sa ne ia copii! Ce se va intampla cu micuta , Floare de Colt? Ea cand va fi marea isi doreste sa devina doctrita Ce se va intampla cu Norul purpuriu, copilul de numai 10 ani, care acum prin vointa sorti va deveni, fratele cel mare si va trebui sa aiba grija de cei doi mai mici, pentru el , parerea mea este ca va fi benefica mutarea, el va ajunge preot!", erau atatea chipuri, atatea destine fiecare cu visul sau, erau mici universe in formare, erau tinere vlastare ale viitoarei paduri.

Oricat de benefica va fi mutarea, sunt mult prea mici, mult prea fragezi, mult prea repede ii arunca in vartejul vieti, inca radacinile lor sunt firave, daca mai au radacini!?

O data au fost aruncati de propriile lor famili, apoi...mai bine ma abtin cu comentariu.

Parca aud si acum, glasul acelei copile, pe care eu am numit-o Stea calatoare, "Va rog , doamna!, va rog spuneti-mi adevarul, nimeni nu vrea sa ni-l spuna! Toti tac! Vreau sa stiu, daca mai exista sansa, vreau sa stiu . Toti spun ca va fii bine, dar eu stiu ca nu va fi!"

Si dintr-o data am fost investita ,fara sa vreau cu puterea de a spune, deveneam peste noapte acea "voce care striga in pustie"- nu stiu daca face parte din biblie sau poate e dor o remarca din filmul Iisus din Nazaret, eram o voce calauzitoare...si asa cum se intampla numai in basme mi-a aparut in fata ochilor sfantu al carui nume il port, SF Ioan, constientizand astfel menirea mea, rolul pe care il joc in vaita celor de langa mine.

Am rolul de a spune, de a calauzi prin puterea cuvintelor, uneori cuvintele sunt mai puternice decat faptele, decat gandurile, cuvintele au menirea de a trece dincolo de bariera timpului, dincolo de bariera organica a trupului, dincolo de orice bariera, intiparindu-se in mintea si in inima oamenilor

Stiam ca de vorbele mele depindea un intreg univers. Univessul copiilor, care au invatat mult prea devreme sa devina adulti, au invatat mult prea devreme ce inseamna durerea.Dupa nopti de nesomn si zile de zbucium am luat hotararea, imi voi pregati cat mai bine copii pentru aceasta plecare, se pare ca nu mai este cale de intoarcere, destinul lor fusese pecetluit, iar eu, nu puteam face nimic, ma simteam legata de maini si de picioare, mi se parea nedrept ce se intampla cu ei.

M-am rascolit, m-am involburat , ca un vant , am strigat, dar de ce nu ati protestat, cum puteti sa ii lasati sa plece, de ce nu ati spus nimc, de ce nu v-ati opus? Stiu ca pute-ati sa faceti ceva, aveati aceasta putere! Cate ,de ce-uri au fost si or sa mai vina! Nu puteam sa aceept, Nu vroiam sa accept. Dar uite ca pana la urma am fost nevoita sa accept. Sa accept ca viata este generoasa si numai rautatea , egoismul, oamenilor o fac sa fie stearpa.

Sentimentul de neputinta, avut atat amar de zile a fost inlocuit cu hotararea ferma de a pregati copii, de a pregati hartiile necesare, hartii care trebuiau facute cat mai bine, care trebuie sa arate gradul de adaptare sau inadaptare al copilului, eventualele pericoloe care expun copilul, aparitia eventualelor gesturi necugetate. Trebuia sa fac ceva, nu puteam sta cu mainile in san si sa ma uit cum sunt smulsi inca o data de locul pe care ei l-au numit o vreme Acasa.

"verba volants, scripta manem!", na ca ma contrazic pe mine, uneori si cel mai adesea oamenii, isi inchid urechile, asemeni cocosului de munte si nu mai vor sa auda nimic, si in astfel de situatii, trebuie sa faci harti, sa arati , sa spui, sa justifici.

Asa ca o parateza, hilara,- atunci cand cocosul de munte isi inchide urechile, vanatorul il poate impusca, acum extrapoland, ce se poate intampla cu cei care nu vor sa auda, pot pica si ei de pe creasta aceia zimtata , pe care s-au urcat sa isi expuna minunatul penaj.

Am reusit sa ma formez prin interactiunea cu cei din jurul meu, uneori ajungand chiar sa ma identific iar asta m-a ajutat sa merg mai departe.

Era adevarat nu puteam face nimic, dar puteam sa lupt asa cum stiam eu cel mai bine, puteam sa lupt cu, cuvantul.