Povestea pe care am sa o incep acum se bazeaza pe o intamplare adevarata, ca mai toate povestile de altfel sau ceea ce numim noi a fii povesti.
Astazi, in timp ce imi luam cina, priveam pe geam, am vazut o doamna, sa fi avut in jur de 65 de ani poate mai mult, poate mai putin, in fata ei mergea un caine negru, un caine de talie mica, lung ca un carnacior, nici urma de pedygri pe el, un vagabond luat de suflet, cainele se cam poticnea din cand in cand, sprijinindu-se de picioarele femei, se aude claxonul unei masin , cainele nu se misca, atunci femeia il ia in brate, cu foarte multa grija si il aseaza mai incolo pe iarba, unde cainele urineaza fericit
Ce m-a fascinat pe mine in tot acest tablou, este acea strangere dureroasa ce am perceput-o in bratele femeiei, cand si-a luat cainele in brate, este durerea pe care am perceput-o in ochii ei cand isi privea prietenul.
aceasta este sursa povestii mele.
Era primavara anului 2011, cand bunul meu prieten, Misa s-a culcat pentru ultima oara in fata semineului ascultand trosnetul lemnelor.
Dupa o lunga zi, perecuta in natura, zi in care ne-am plimbat mult, lungind pasul , pe potecile ce serpuiau printre arborii cei falnici, arbori, care fiecare in parte purta cate o amintire a nebunestilor noastre tinereti.
Misa si cu mine, ne-am plimbat mult, simtin parca ca e ultima oara, cand Misa mai gusta placerea vantului, aroma inconfundabila de pamant reavan, ea ultima oara.
Misa e cainele meu, dar e mai mult decat un caine, e tovarasul meu de nadejde, e singurul meu prieten.
Timpul a trecut si incet si pe nesimtite s-au scurs 20 de ani. Douazeci de ani, 20 de ani de alergat cu limba scoasa si cu urechile in vant, cand cu urechile ciulite staea in stufaris la panda, si in loc sa se intoarca cu vanatul-rata sau viezurele sau ce dumnezeu mai impuscam , se intorcea victotios fie cu cate o cizma ratacita , fie cu cate o vechitura gasita in padure, o data mi-a adus un pui de cartita, dadea din coada bucuros. M-am speriat, luand mica vietate din botul cainelui, i-am cercetat iute blanita sa vad si ma rugam di tot sufletul ca coptii cainelui sa nu o fi perforat, caci atunci ma vedeam nevoit sa o omor , nu puteam sa las mica faptura sa moara in chinuri. Din fericire blanita, neagra si atat de moale era intacta.
Ne-am plimbat incet agale, privind cu nostalgie locurile pline de atat de multe amintiri, nimic nu va mai fi la fel fara Misa, gandeam.
Eu purtam inca pusca cu mine, mai mult din obisnuinta, nu ca as fi avut mare nevoie de ea. In ultimii ani nu am mai vanat deloc, uneori ami impuscam rate si cate o vulpe beteaga, scurtandu-i astfel suferinta.
Din cand in cand umbra unei miscari sau poate doar amintirea ei, il facea pe Misa sa mai ciuleasca urechile, sa ridice usor laba, incordandu-si muschii si devenind ca o sageata, gata sa gie lansata din arc, imediat isi dadea seama ca s-a inselat si abandona, lasandu-si capul in pamant.
"Lasa , Misa,! Lasa!, oricum eu te voi iubi." ii spuneam, lipindu-i cu palma , capul de piciorul meu si mangaindu-l afectus pe cap.
Simtea si el, simteam si eu, simteam amandoi ca timpul nostru s-a scurs, ca el are sa se duca, iar eu am sa raman, stiam asta si o asteptam, numai ca nu stiam cand si unde. Aveam timp sa ne pregatim, sa ne luam larevedere asa cum se cuvine.
Imi priveam batranul prieten, care cu greu mergea, dar mergea, Misa iubea padurea tot asa cum o iubeam si eu, se bucura de racoarea aerului, detestand caldura miezului de vara cand gazele, obraznice nu ii dadeau pace. Misa imprumutase o parte din caracterul meu, era in multe privinte asemeni mie. se spune ca animalele sunt in foarte multe privinte asmeni stapanilor lor.
Misa , marele labrador negru, dragul meu prieten , timpul sau se scurse, imi era foare greu sa ma gandesc la acest lucru, ma durea, dar trebuia sa accept, sa il las sa plece, devenise totul mult prea greu pentru el.
Il iubeam mult pe Misa , l-am iubit inca din momentul in care i-am zarit ochisorii sclipind in lumina sutelor de lumanari ce impodobeau bradul de Craciun.
Va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu