Eclipsa

Luna atîrna tăcută de colţul acela de cer întunecat. Era mare, întreaga si neasemuit de frumoasă, cu fata ei rotundă, asemenea obrazului unui copil adormit.
Dar nu, luna nu dormea, ea veghea si frumuseţea ei nefirească ajuta la naşterea viselelor.
Mici vinătoare sangerii se puteau distinge pe chipul ei.
Femeia inchise ochii, luna părea ca îşi schimba  culoarea si parcă si forma, acum era roşie, incandescentă, stralucind plină de dorintă.
Luna se transforma.
Întinse mana si voii sa atingă luna, însă luna rămînea departe tăcută si goală, asemenea trupului de fecioară înainte marele bum, ce o va transforma în femeie.
Ochii femeiei s-au deschis, acum era întuneric. întunericul cuprinsese pămîntul si cerul.
Luna fusese marcată pentru încă o noapte de marele monstru ce domnea sub pămînt.
O data demult, cînd era mica bunica îi spusese o poveste, cum ca din timp în timp, monstrul ce domneşte sub pămînt, monstrul cu cap de lup, cel trimis de marele Zamolxis, se înfrupta din sufletele ce au plecat pentru odihnă veşnică pe luna.  Si in acele nopti, cand monstrul se infrupta din trupul Lunii, luînd cu el sufletele , transformîndu-le în suflete ratacitoare, Selena moare, aruncîndu-se în apele involburate ale lui Oceanus.
La început poporul fecioarelor ce vieţuiau pe luna, s-a împotrivit.
Luna avea mai multe fecioare, toate albe , balaie si neasemuit de frumoase, unele erau ficele ei, altele erau copile luate de suflet.
Bătrînii locului, sopteau ca în nopţile vechi, luna lua forma umană si se transforma în fecioară, umblînd cu picioarele sale de argint printre ierburile din pădurile de mesteceni.
Si tot bătrînii povesteau ca între-o noapte, Dorin,  un băiatul de ai cărui ochi negri se îndrăgostise Selena, o momi sa coboare pe pămînt în chip de om, daruindu-i inima si dragostea lui în schimbul unei clipe de amor.
Zeiţa se lasase adementă de vorbele mieroase ale tînărului si cobora pe pămînt, iar atunci pentru prima data cerul a murit, iar stelele moarte îşi închise ochii de lumina albă, ascunzandu-se în infinit.
Va urma

Copacul vietii

Ieri m-am nascut a nu stiu cata oara

In viers de doina si de dor

Pamantul simteam cum ma impresoara

Si plang ades

Imi este dor, imi este dor

Si frunze galbene si albe

Si verzi si rosi, aramii

Sunau duios in triluri de chitara

In ceasuri lungi de dimineti tarzii

Morman de crengi indurerate

Mugeau blajin in viers de absolut

Sunt un copac plin de pacate

Ieri mi-au cioplit in trup

de lut

Fetita cea plapanda si timida

Deschide sfios usi catre cer

Copacul mama isi apleaca cranga

Nascand o scara  si porti de fier

Fetita asezand picioru

Incepe sa isi ia avant

Cerul albastru se deschid

Caci noi suntem eternitate si cuvant

Uitam ades ca-am flamanzit demult

Purgatoriu-varianta 2

Uitam ades

Ca ne-am nascut

ca am murit sau am iubit

Uitam ades

Ca viata e un ocean

In care aruncam

an dupa an ,zi dupa zi

ceas dupa ceas

Acele sentimente nselatoare

Care-ntr-un moment

ne-au definit

Pictandu-ne clipele-n culoare

Blazarea, ignoranta si mandria

Au pus un steag in varf de obelisc

Si te-au suit fiinta efemera

Si te-au incantat cu niburi muritoare

In purgatoriu ai patruns

Albastre stele rasarira

Si te priveam si-m era mila

Doream nespus sa te ajut

Dar sufletul tu l-ai pierdut

In schimbul unei clipe de amor

Nu as mai vreasa-mi fie dor

Prima parte- Ultimul barbat de pe pamant

Ultimul barbat de pe pamant statea singur intr-o camera, cand dintr-o data cineva a batut la usa.

Uimit ultimul batbat de pe Pamant ridica cu uimire capul din cartea pe care tocmai o incepuse, se ridica de pe scaunul de pe care tocmai se asezase si se indrepta`spre usa pe care tocmai o inchisese, apasa pe clanta si usa se dete de perete cu un scartaint.

Afara era un intuneric de sa-l tai cu cutitul, la usa nu era nimeni, ultimul  barbat de pe pamant dete sa inchida usa, gndind ca i se paruse, insa iarasi se auzii un ciocanit in usa,din nou barbatul se ridica de pe scaunul de pe care tocmai se asezase, inchizand cartea pe care tocmai o deschisese,si se indreptandu-se spre usa.

Acelasi lucru ca si prima data, afara nu era nimeni, iesii din casa, inconjurand-o de vreo doua ori, insa , nimic.

Se intoarse inapoi in casa, gandind ca ar trebuii sa se culce, pentru ca incepea sa aiba halucinatii auditive.

Era drep singuratatea il chinuia amarnic si astepta cu rabdare ca zilele lui sa se sfarseasca, avusese noroc, daca se poate nuumi noroc, ca curentul acela de aer, il adusese tocmai in apropierea unei mari biblioteci.

Nu stia unde se afla, insa nici nu il interesa foarte tare acest aspect, era bucuros ca putea sa citeasca, petrecandu-si intr-un mod cat mai placut timpul.

Noaptea citea, iar ziua vana sau culegea ierburi din care pregatea diferite amestecuri, care il tineau in viata, ostoindu-i foamea si intarindu-i trupul.

Insa in acea seara, ultimul barbat de pe pamant va avea parte  de o intalnire neasteptata, care ii va schimba viata pentru totdeauna.

Ultimul barbat de pe pamnt intra in casa si ce-I fu dat sa vada ce- fu dat sa vada?

Pe covorul verde din fata scaunului statea o maimuta, o maimuta care tinea in brate un copil.

In acea seara ultimul barbat de pe pamant isi dete seama ca nu mai era ultimul barbat de pe pamant.

Purgatoriu- Decalog-douazeci fara unu)

As vrea sa plang

in lacrimi de roua

zburand pe aripile mov

ale primelor guri de lumina.

Siluiete albe

plimbandu-se 

umar langa umar

in cetatea eterna.

Jos in vale

Taramul de necuprins

al oamenilor

din cimitir 

s-au ridicat sufletele

si aerul are miros

de mirta

Afara fusese cald

Incremenind totul

intr-o subtila

putreziciune

Al cincilea anotimp

Atarnand ghirlande de flori

La gaturile oamenilor

Simt miros de vant

Mirios de departare

Austrul s-a amestecat

Jucandu-se cu pletele

Iasomiei salbatice

Sosise vremea...

Imbracand

Haina tacerilor

M-am transformat 

In ultima pasare

Ce a uitat sa vesteasca

Iarna

Convorbiri dintr-o olinda sparta-Partea a II-a

  Mi-am luat de-o seama vazand peste ce fenomene dau si m-am concentrat asupra  muncii si a copilului meu, dar parca si aici statutul de femeie singura ma urmarea ca un blestem. 

Am devenit boul bun de jug, un cal de povara, care trage la o caruta mult prea grea, o femeie buna la toate, stalpul societatii, femeia sovietica, stalpul de care te sprijini in momentele dificile.

Am tras cat am tras, insa sunt facuta din carne, oase si inca ceva, mult prea fragil si usor de manipulat, din suflet, asa ca in zorii unei dimineti limpezi de inceput de martie am cedat fizic, m-am inbolnavit. 

M-au last puterile si mi-am luat lumea in cap si m-am rezumat la cresterea si educarea copilului meu, m-am rezumatumat la cratita, de care atade mult am fugit si pe care am incercat sa o inlatruram din exisenta noastra ca pe un rau, ca pe o corvoada.

M-am reantos la statutul de gospodina si de mama, in aceste momente de disperare, caci o stare neanteleasa si destul de frustranta stare m-a invalui, am inteles, ca roata este rotunda si ca viata noastra este menita sa se intoarca in momentele de inceput.

Atat de mult am refuzat statutul care ne-a fost harazit dintru inceput, acela de sotie, de mama, de gospodina, de "sclava" a unui  barbat, de stapana a propriului camin, alergand dupa recunoastere sociala, politica, luptand sa avem drepturi gale cu ale bartbatilor, ba chiar depasindu-le, am preferat sa devenim sclavele societatii in care traim, deoarece dorim sa iesim in fata si sa acedem la anumite efemeritati.

Ca femei ne-am obtinut libertatea si dreptul la vot, pretul a fost mare.

Si totusi in final realizam ca tanjim dupa o viata tihnita si linistita, asteptam cu infrigurare, barbatul mult visat, tanjim dupa primul sarut al dragostei si dupa rochia alba de mireasa, visam la la cele momente cand vom imbatranii si le vom povestii nepotilor, despre cum era pe vremea noastra.

Nu mi-a parut rau nici un moment din trecutul meu, nu am regrete am doar lectii invatate, invatate greu pe propria-mi piele, invatate cu lacrimi si suferinti amarnice.

Prejudecatile m-au urmarit, societatea si oamenii m-au judecat, am fost pe marginea prapastiei de mii de ori si in loc sa primesc o mana intinsa, am primit doar bobarnace, menite sa ma detrmine sa renunt.

Naucita, trezita ca dintr-un somn greu, privesc in jur, ochii imi staruiesc asupra unui mic tablou, este de o finete si de o frumusete absoluta "Ruga florii soarelui", autoarea, o femeie , Eu.

Luni la rand am pictat flori de soare. Era de fapt o dorinta a femeii de caldura, de protectie. 

Cu fiecare zi ce trece imi constientizez un nou statut al meu, o noua ipostaza pe care am invatat-o, aceea de a fii femeie.

Zambind pentru a nu stiu cata oara, asemenea unui mare intelept, care am priceput una din marile mistere ale universului.