marți, 28 decembrie 2010

Adaptarea

Ce putem spune despre adaptare? Adaptarea, parerea mea este, o ambiguitate. Adaptarea este o norma, conform careia trebuie sa te comporti in conformitate cu exigentele sociale, adaptandu-te vietii colective. De acest criteriu se leaga o sumedenie de probleme.
Dar mai intai sa intelegem sau mai bine spus sa dam o definitie a acestui fenomen. Ce inseamna sa fi adaptat, adaptat inseamna sa te integrezi cat mai bine , sa raspunzi cerintelor mediului social din care faci parte, sa respecti anumite norme si reguli, sa renunti pur si simplu la individualitatea ta, la ceea ce vrei tu. Sa renuti la a nu te mai asculta, a nu mai asculta vocea ta interioara si sa actionezi in conformitate cu anumite norme si reguli.
Uneori facem asta pentru a face pe plac celor din jur, alteori pt a fi aceeptai, pentru a fi integrati sui nu marginalizati sau ironizati, intr-un cuvand a nu fi respinsi, caci ce e diferit, din instinct respingem
Traim intr-o imensa jungla, numai ca suntem mai rai ca si animalele, ne adaptam sfasiindu-i pe cei din jur, pentru ca incearca.
Vornba Romanului, care s-a nascut poet "Sa moara si capra vecinului"
Mai intai este vorba de cineva , care isi regleaza intreaga viata pentru a fi in conformitate cu exigentele sociale (mai ales de a nu fi remarcata ca incalca normele sociale). Aceasta persoana ar renunta la orice manifestare de originalitate, de creativitate, de singularitate, modelandu-si comportamentul in functie de valorile grupului social din care face parte.
Vobeam ieri despre frica oamenior cand vad un echipaj al politiei, indiferent daca au sau nu legatura cu ei, este o frica instinctiva, de a nu fi luati in vizor, iar de se intampla sa fie opriti si cercetai, se pierd cu totul, nu mai pot sa indruge nici macar doua vorbe, stau cuminti si asteapta sanctiunea, fara sa ceara explicatii , asteapta in tacere.
Suntem un oras mic, dintr-o tara in care amar de ani a domnit sabia lui Damolxes, deasupra capetelor noastre, am trait cu frica zilei de maine, cu frica ca ceva rau s-ar putea sa ni se intample, noua sau familiilor noastre, daca vom incerca sa vorbim, daca vom avea pareri, daca vom scoate capul din multime, daca ne vom afirma, daca vom spune lucrurilor pe nume, daca ne vom da voie sa fim noi.
Ne revoltam si urlam ca niste caini la luna, ne batosim , ca facem si dregem, dar din pacate asta se intampla numai intre cei patru pereti ai casei noastre si chiar si asa o facem in soapta.
Din pacate ne complacem, ne balacarim intr-o mocirla care devine tot mai mare, iar noi ne afundam tot mai tare in ea.
Iar acest mod de a fi se numeste adaptare.

POVESTE DE CRACIUN

A fost odata…… o noapte, o noapte magica, cand jocul fulgilor de nea ne spun povesti.

A fost odata o fereastra, iar cu nasul lipit de ea sta un copil. Un baietel…numele sau era Mihai.

Mihai nu era un baietel ca oricare…ma veti intreba oare de ce?. Mihai nu avusese pana atunci un brad de Craciun. Si cum sta el asa privind la jocul fulgilor de nea, dintr-o data…in ninsoarea de afara Mihai a vazut o lumina rosie. Mirat se intreba “oare ce-i?”.

Cu ochii mirati privea spre cer cand deodata un mos ii facea cu mana. Era spiritul Craciunului…

De atunci noptile devenira un cosmar. Spiritul il bantuia in fiecare seara. Ca sa se apere a inceput sa ia cursuri de kinck-boxing.

Dar intr-o zi Mihai se plimba prin ninsoare…A vazut un caine. Cainele era singur ca si el. L-a urmarit pe stradutele intortochiate ale orasului, pe langa brazii ce gemeau din cauza greutatii podoabelor si pana la urma a ajuns in …fata unei case ce avea un felinar rosu. Cainele a scos 10 euro din portofelul pe care il tinea strans intre falci si a intrat. Baietelul nu avea bani la el, asa ca, a inceput sa se roage la Domnul Iisus Hristos si atunci….a aparut un mos gras cu cusma pe o ureche, rupt de beat ca un popa de tara. Acesta era spiritul Craciunului din prezent. Se opri in fata casei cu felinar rosu si ciufulind chica de par negru a baiatului si printre sughituri il intreba pe Mihai:…Ce ai vrea sa-ti aduca Mosul anul asta baiete?Mirat Mihai privi la aratarera aceea ciudata, ganduri dintre cele mai felurite si ciudate treceau prin mintea copilului. Cu ochii bulbucati se uita la Mos si nu stia ce sa faca, nu stia cine era. S-a apropiat de mos si cand a ajuns langa el acesta a disparut…Mosul nu a existat…era doar o iluzie optica.Baiatul s-a intristat deoarece de mult timp voia sa-l roage ceva pe Mos. Dar de fiecare data and il vedea acesta disparea. Copilul isi dorea foarte mult parintii inapoi.

Dintr-o data …..spufff…aparu un alt Mos Craciun. De fapt nu era chiar mos…ci mai degraba un cyborg din viitor. Purta ochelari 3D si o şuba ca a bunicului lui Mihai si canta in spaniola o colinda din China. Ticaia ca un ceas si ii spuse lui Mihai:

  • bip cip tip. Bip bip cip rip. Si atunci Mihai cu ochii bulbucati striga plin de teama …

Dintr-o data realiza ca striga in zadar, caci nimeni nu-I auzea vocea ragusita iar un sentiment de déjà vu il inspaimanta si mai tare. Mihai se intreba de unde vine acest sentiment. Si atunci deschise ochii si se trezi. Isi dadu seama ca tot ce se intamplase fusese doar un vis. Totul, cainele vorbitpr, mosul beat, robotul din viitor…toate erau doar un vis, un vis pe care il avea in fiecare an inainte Craciun. Un vis care il bantuia.

E Craciunul iar pe strazi oamenii sunt multi ca renii. Dupa ce se trezi Mihai se urca intr-o sanie trasa de doi harciogi si pleca spre Mall sa faca shopping compulsiv. Magazinul lui preferat era Carturesti cu toate ca nici nu stia sa scrie nici sa citeasca si nic9 nu credea ca l-ar ajuta cu ceva.

Da… intradevar…asta era cruda realitate. Dar el nu voia aceasta realitate cu mosi grasi si betivi, caini care poarta in dinti bancnote de euro, el voia sa-si traiasca visul. Nu voia sa traiasca intr-o realitate paralela, nu voia nici viitorul fantastic, nici trecutul cu felinare rosii. Mihai inchise ochii si se gandi atunci la parintii sai care erau atat de saraci dar care il iubeau nespus de mult. Isi aduse aminte de ochii mamei care ii zambeau in fieacre dimineata veghindu-l intreaga zi, se gandi la mainile pline de bataturi ale tatalui sau ( care din zori si pana in seara muncea la confectionarea pantofilor).

Craciunul inseamna dragoste, inseamna armonie, inseamna iertare. Inchise ochii si isi dori sa fie acasa. Se ruga, cand se simti luat de un brat puternic, nu-i mai era frig, adormise…Somnul era atat de profund incat simtea mirosul de brad proaspat, mirosul de mancare inmiresmat si glasurile copiilor ce cantau colinde. L-a vazut chiar si pe Mos Craciun, cel cu barba alba si stralucitoare ca neaua care punea cadouri sub brad. Bradul era decorat frumos cu globuri aurii si rosii iar steau din varful bradului sclipea convingator.Ingerii care il supravegheau pe copilas cantau si se bucurau in jurul lui, alaturi de magii si pastorii care se inchinau si-I ofetreau daruri.

In admiratie si cantec pruncul se trezi. Dar nu era o simpla desteptare dintr-un somn. El se trezi intr-o alta lume. Lumea umana. Dumnezeirea, cerul, totul era departe. Acum era un OM intre oameni. Era lumina in intuneric, dragostea intr-o lume a urii, bucuria in mijlocul tristetii.

Trist, ingandurat se urca in Logan si isi puse centura strans ( e Craciun…banii se cheltuie pe cadouri..nu amenzi sau mite) si porni la drum. Se gandi ca ar vrea sa faca ceva deosebit anul acesta, sa scape de cosmarul annual si sa gaseasca realul din mijlocul Craciunului. Pleca in Laponia……Avionul cu care zbura in Laponia a fost deturnat de trei fete care voiau sa ajunga intr-un loc cu mult soare. Ca atare Mihai a aterizat in Gran Canaria, unde a vazut pentru prima oara cum arata un ocean si s-a balacit in valurile uriase. Apoi a desenat pe nisipul ud un bradut de Craciun pe care insa valurile l-au sters lasand loc pentru un alt bradut. Si tot asa…pana a secat apa. A doua zi cand a deschis magazinul omul a gasit o movila de zapada chiar in fata usii. Lua o lopata sa o curete dar descoperi cu groaza ca sub zapada zacea trupul neinsufletit al unui baietel… Mihai…care aluneca spre o lume mai buna visand la brazi impodobiti si alte minunatii pe care nu le-a facut niciodata in viata lui.

27 decembrie, ziua in care il sarbatorim pe Sfantul Stefan, ziua in care o minune avea sa se intample pentru Mihai, micutul de doar 7 ani, care visase la bradul de Craciun. Visele pot fi uneori ingrozitoare, dar ideea este ca trebuie sa crezi in realizarea acestora. Mihai trecuse cu bine peste acele obstacole, peste acele imagini de cosmar si ajunsese intr-un punct in care totul parea ca se sfarsise. Dar totul era doar o ilusie. Sfantul Stefan cel mai iubit apostol ii pregatise o surpriza. Deci am ajuns in punctul in care baietelul a fost gasit inghetat sub un morman de zapada, copilul dormea visand la lucruri nemaivazute si nemaiauzite, visa la bradul de Craciun, visa la Mosul cel bun, visa la parintii care atat de mult il iubeau, care munceau de dimineata pana seara, ca sa-I ofere un trai mai bun. Si cum visa el la toate aceste lucruri, ceva ca;d ii atinse fata. Incerca sa se miste dar nu reusi, din nou, o lacrima fierbinte, de data aceasta ii atinse inima. Mihai deschise ochii, nu mai stia daca e treaz sau viseaza. La inceput imaginea era neclara, in ceata. Incetul cu incetul totul incepea sa capete contur clar. Era cald si bine, nu mai era in zapada, ci intr-un pat moale si calduros, iar langa dansul era mama. Mama din ai carei ochi picurau acele boabe fierbinti pe care noi le numim lacrimi. Iar mai incolo trona in toata splendoarea un minunat brad de Craciun. Mirosul de cozonac proaspat se amesteca cu cel de cetina. Sunetul molcom al colindelor, ce vesteau nasterea Mantuitorului, rasuna in departare.

Mihai stia acum ca oricat de greu ar fi merita sa visezi, oricat ti s-ar parea de negru cosmarul sau oricat de infricosator, la final soarele rasare, reflectandu-se in mii de curcubee, in turturii ce atarna la stresini.


Sfarsit

sâmbătă, 25 decembrie 2010

Amintiri de Draciun


Amintiri de Craciun, anii trec unul dupa altul dar amintirea sarbatorilor de Craciun petrecutre la bunici ma invadeaza inca.
Ani au trecut si Craciunul nu mai are acelasi gust, aceeasi savoare , bradul nu mai este acelasi, cozonacul, oamenii nu mai sunt aceias si.. nici eu nu mai sunt aceiasi.
Am vorbit zilele trecute despre Craciun si in timp ce vorbeam despre aceasta minunata sarbatoare, ma gandeam cat de diferit percepem Craciunul.
Craciunul din inima ta! Pentru fiecare om Craciunul este altel, pentru tineri si adolesceti inseamna distractie, pentru cei trecuti bine de 30 de ani inseamna familie, iar pentru copiii inseamna cadouri.
Inainte cand eram mica, cand mergeam la bunici Craciunul era un adevara ritual, Bunicul meu, impodobea bradul, dar mai intai lipea hartie glase albastra, care imita cerul instelat, apoi erau decupae stelute multicolore, deasupra acestui aranjament era icoana Mamei lui Dumnezeu, parca le vad si acum , totul este viu in mintea mea, in inima mea. Apoi urma impodobirea bradului, globuri vechi de ani de zile erau asezate rand pe rand, in ordinea marimilor, a preferintelor, a amintirilor, erau acolo amintiri de generaii, unele mai vechi altele mai noi.
Dupa 9 ani s-a adaugat un bradut mai mic, langa bradul meu, cel al verisoarei mele.
Noaptea se lasa pe nesimtite si asteptam cu infriguratre venirea mosului, pandeam momentul sa-l vedem si era ca un facut mosul se furisa atat de bine si nu reuseam sa-l vedem.
Anul 1992, a adus ger si lacrimi, cel care intretinuse amar de ani aceasta minune a Craciunului nu mai era, incepeam sa ne destramam.
Anii au trecut rand pe rand, iar Craciunul nu a mai fost la fel, timpurile s-au schimbat la fel si oamenii si tot asa m-am schimbat si eu.
In fiecare an de Craciun plang, dar plansul nu mi-l stie nimeni, imi este dor de Bunici, imi este dor de Craciun!

miercuri, 22 decembrie 2010

Gura lumi

Reusim sa omoram in noi si ultima farama de originalitate. Reusim sa omoram in noi visele, sperantele.
Scriu cu amaraciune in zorii unei noi dimineti, cand singura companie imi este o ceasca de cafea inca aburinda, este proaspata si fierbinte, dar in curand va fi rece si searbada, asa ca trebuie sa ma grabesc sa o beau si sa-i savurez aroma.
Cafeaua de dimineata este un moment numai al meu, cand pot sa rememorez, tot ce a fost .
Ma doare tot ce se intampla, ma doare judecata celor din jur, poate daca ar trebui sa spun un cuvant care sa ma caracterizeze in aceasta zi este Suferinta. Intr-un colt indepartat al fiintei mele sufar cumplit, dar nu o pot lasa sa iasa sa se reverse, sa curga. Doar scrisul ma mai alina.
Foaia alba de hartie mi-a fost singurul aliat, singura care nu m-a judecat. Uneori ma mai refugiez intre aceste coli albe, povestind, alinandu-ma singura.
Gura lumi, de fapt desespre asta doream sa scriu, si nu e doar gura lumii din infinitul cotidian, e gura celor care ii iubesti si care teoretic ar trebuii sa te accepte asa cum esti.
Nu am reusit niciodata, si sper ca nu o voi face sa ma incadrez in niste tipare, nu m-am regasit inca in nomenclatorul tiparelor.
"Cum de ai putut sa spui asta sau sa faci asta!", ma intreaba adesea persoana pe care o iubesc, simteam in vocea ei reprosul, simteam ca nu mai sunt demna de ea
Un raspuns imi bantuia prin minte "cun de am reusit?am reusit pt ca sunt altfel, pt ca sunt diferita de tine, am reusit pt ca m-am ascultat, mi-am ascultat voce interioara!"
Oricat m-as stradui stiu ca nu voi fi inteleasa si asccultata ci judecata, ma doare dar nu imi mai pasa. Gresesc, imi pasa si imi pasa foarte mult. Dar se pare ca e un virus, ati pasa, a te implica, a dori, a actiona. E grav! Si cu toate acestea tot de fraier esti luat.
Ma gabndeam la evenimentele din decembrie 89, cand tinerii au actionat, cand le-a pasat, cand au visat. Au fost manati de un ideal. Oare ce s-a intamplat cu acest vis al lor. Suntem liberi oare cu adevarat? Neam dorit aceasta libertate , libertate de a gandi, de a ne exprima liberi. Au ramas eroi, Eroii revolutiei, au murit, au murit cu gustul libertatii pe buze, libertatea de a visa.
Dar sa revin.
Din pacate aceasa gura a lumi te doboara si tot ea te reabiliteaza, nu baga in seama ce spune lumea, mi-ar spune cei mai intelepti;lasa-i sa vorbeasca mi-ar spune si cei trecuti prin asta; baga de seama ce spune lumea, ar mai zice si cei care doresc sa critice si nu indraznesc sa actioneze.
Mi-am urmat drumul, cu toate ca am dat o batalie pe viata si pe moarte cu balaurul cu sapte capete ce doarme in mine, am incercat sa omor gura lumi, lumea cea din interiorul meu. Dar se pare ca mai exista un germene, care incepe sa ..sa ce?, nici eu nu stiu
Am varsat lacrimi amare pt ca am indraznit sa visez, ca am indraznit sa sper, ca am indraznit sa cred ca visele pot deveni realitate
E usor sa judeci, cand nimic nu ai a spune si vorbsti doar de dragul discutiilor
Si ca sa inchei intr-o nota optimista, caracteristica mie, astept sa se trezeasca lumea pentru a putea pune aspiratorul.
O zi minunata si nu lasati aspiratorul sa va omoare visele!

duminică, 19 decembrie 2010

Proiecte


zilele trec una dupa alta, acesta este mersul fires al lucrurilor, noi ocazii si noi oportunitati se arata la orizont, un proiect pe care il aveam demult in minte a inceput sa se contureze.
Am inceput sa imi scriu cea de-a treia carte despre cum poate iubi o femeie, poarte nimeni nu si-a pus o astfel de intrebare. Eu insa o fac zi de zi, ceas de cias de ceas. Ma intreb de unde are atatea resurse , unde le gaseste, pt a iubii si pt a oferi dragoste.
Femeia este cea mai minunata creiatie a lui Dumnezeu, nu spun acest lucru pt ca sunt femeie.
Femeia este sarea si piperul pamantului, femeia poate face tot ce isi propune, numai de un lucru nu este ea capabila, sa isi cunoasca valoarea.
De ce am inceput sa vorbesc despre femei, pentru ca cea de-a treia carte am sa o dedic femei, in general.
Imi doresc sa fie o carte mai altfel decat tot ce am citit pana acum, o carte inedita, captivanta, inciatanta.
Am cunoscut multe femei minunate in viata mea, femei care si-au lasat amprenta personalitatii lor, asupra evolutiei mele.
Poate cei care veti citii acesta postare ma veti considera feminista, poate si putin misogina, nu sunt, cu toate dovezile duc spre asta. Dar asta simt ca trebuie sa fac si o voi face, cu riscul de a fi judecata, blamata, condamnata.
E usor sa judeci, cand habar nu ai despre ce este vorba. Eu va dau acesta libertate de a o face.
In fine ce va fi va fi, eu trebuie sa scriu si sa impartasesc
Imi spunea o data un prieten ca barbatii se feresc de femeile puternice si mai ales daca au si o atitudine nonsalanta.
Dar oare ce vor barbatii? O gasculita mica si prostuta, care sa le arate ca ei sunt gansacii cei mari si tari?
Oare cum trebuie sa fie o femeie, ca sa fire apreciata?
Oare cum trebuie sa fie o femeie ca sa fie dorita?
Oare cum trebuie sa fie o femeie ca sa fie iubita?
Oare de ce barbatii trebuie sa fie cei care aleg?

vineri, 17 decembrie 2010

Oare ce inseamna iubirea? Grea intrebare sau mai exact nu putem sa ne exprimama in cuvinte si mai presus de toate nu ne-o putem imagina aceasata iubire. Pur si simplu nu incercam sa ne gandim. Este o impotenta psihologica. Ne autosabotam singuri, punandu-ne, baraje si limite, ridicand ziduri de aparare in jurul nostru, autosugestionandu-ne ca daca nu e asa si pe dicolo, ca daca nu corespunde nu stiu carui tipar, nu vom putea iubii.

Iubirea nu alege, ea exista pur si simplu, face parte din noi, din mine din tine, tot ce tebuie sa facem este sa ii dam drumul sa zboare. Numai ca noua barbati , femei...ne este frica de esec, ne etse teama ca vom fi respinsi, ne este teama ca vom fi judecati, ne este frica pur si simplu, o frica inexplicabila de necunoscut. Si tocmai acest necunoscut ne atrage.

Imi amintesc, cat de teama mi-a fost, cand pentru pentru prima data am ajuns la adapostu indoielnic al asternutului din patul primului barbat din viata mea, mi-a fost teama sa nu fiu respisa adoua zi, apoi daca as fi fost respinsa, mi-a fost teama sa nu fiu judecata si iubirea mea sa fie luuata drept altceva, apoi mi-a fost teama de judecata celor din jur. Si toate astea existau in mintea mea!

Si totusi am riscat, riscul mi s-a parut atat de atractiv, era ceva cu totul nou pentru mine, atunci am avut prima izbucnire de libertate,.

Dupa ani si ani mi-am dat raspunsul. Nu iubirea, nu atasamentu sau potrivirea a doua trupuri, ci nevoia de cunoastere, de a descoperii, de a simtii, de a lua contact, de a ne contopi.

Si totusi nu descoperirea celuilat se produce, ci descoperirea noastra, descoperirea celor mai profunde substraturi ale fiintei tale. Atuci dai frau liber impulsurilor, dai voie sa arda focul ce zace mocnit in tine. Atunci nu iti mai este frica.

Suntem indoctrinati, ca nu este voie, ca nu este voie decat dupa ce...dupa ce vom fi siguri ca nu vom fi dezamagiti. Aceste doctrine socio-cultureo-morale ne limiteaza, ne amenita cu focul iadului, punand frau dezvoltarii noastre ca oameni, ca indivizi

Iar cand scapam din lantul care ne-a tinut amar de ani, intre aceste limite, devenim mult prea liberi, dar nu intelege aceasta libertate, nu cunoastem termenul , pur si simplu ne este teama de ea si fiecare o intelege in felul sau propriu si caracteristic si incep sa experimenteze libertatea esecului

Cum poate iubi o femeie? Se doreste a fi o carte care sa ofere o serie de raspunsuri la intrebari nerostite, nerostite pt ca inca nu am invatat aceasta arta, nu am invatat sa ne cunoastem, nu ne cunoastem din rusinea de a nu fi judecati.


marți, 14 decembrie 2010

Codrul



Mi-as fi dorit sa zburam impreuna/ sub un clar de lumna/sa stam la izvoru, care susurand si tot indemnand/Sa vina la adapat ciute aramii si cerbii mii/Sa se adape incet din clarul izvor/unde am plans cu dor/Pe o floare sangerie/Ce mi-ai dat-o mie/Ca sa imi fi iubit/Intr-o luna mai/Iar Crai nou rasare, ca un mandru soare/Luna ne zambea/Soarele sedea, nitel mai incolo/Si tot ne privea/sa ne asatamparam dorul/Ca ne-am tot iubit/Pana s-au sfarsit si s-au nimicit/Luna si luceferi,/ Cerul si pamant/ Cu un duiosul cant/Il susura izvorul/Cand in crang cu dorul/ stau si-mi amintesc/Ciute aramii si flori pe campii./ Cerbii incoronati de strabuni lasati.

dedic aceasta poezie unei persoane foarte importante din viata mea prietenei mele Oana

Oare ce e iubirea?


Cine mai stie ce inseamna iubirea? A cunoaste a iubi! Caricatura jalnica a unor timpuri demult apuse.
Am iubit o data, doar o data Si intr-o dimineata m-am trezit cu ochii plini de
lacrimi, cu sufletul sfasaiat de doruri
Ai plecat! Si atunci mi s-a facut frica, frica de timp, frica de mine, frica de singuratate.
Priveam nesfarsite rasarituri si apusuri rosiatice, iar inima mea se golea, se golea incetul cu incetul. Se golea de mine , de tine.
Am incercat sa te iubesc in vis printre lacrimi si soapte.
Am incercat sa te strang in brate, dar bratele imi atarnau vlaguite pe langa trup
Am incercat sa zambesc, poate ziua mi-ar fi devenit mai senina
Dar cerul era inorat si soarele disparuse! Oare unde disparuse?
Disparuse departe...departe, atatde departe incat am fost nevoita sa chem forta naturii si sa o rog, sa o implor, sa ma lase sa gasesc sorele.
Dar natura a fost cruda si neanduratoare.
Soaele a disparut departe..departe, poate acolo unde se aflau
si pescarurii albastrii

duminică, 24 octombrie 2010

Insingurare

Azi am avut un accident
M-a lovit un gand sinistru
Se facea ca eram un porumbel
Iar aripile imi erau frante
Inainte de-a invata sa zbor
Azi am avut un accident
Se facea ca eram un inger
Iar aripile imi stateau sa imi cada
Si m-am ingrozit
Azi am avut un accident
Se facea ca eram un nor razlet
Si fulgerul m-a lovit
Despicandu-ma in doua jumatati egale
Azi am avut un accident
Se facea ca am invatat sa visez
Dar visul meu a displacut atat de mult
Si am fost invatata sa-l frang
Azi am avut un accident
Caci am aripa fanta,
Caci am uitat sa visez
Inspaimantata am deschis ochii
A fost doar un vis
24.10.2010-Insingurare-scrisa de mine alaturi de tine

Articol din Jupanul-


http://www.jupanu.ro/rubrici%20permanente/07%20jupanii%20vechi%20si%20noi/index.htm
lumea lui CUPTOR

La masă cu psihologul Ilinca Rusu

„Am învăţat să gătesc alături de bunicii mei. Împreună cu bunicul mergeam în fiecare zi în piaţă şi cumpăram zarzavaturile pentru ciorbă - ciorba de sfeclă roşie era preferata lui - curăţam zarzavaturile şi asta îmi făcea o plăcere deosebită, mă făcea să mă simt utilă, simţeam că fără ajutorul meu ciorba nu va mai fi atît de gustoasă. Îmi făcusem o datorie de onoare, era un ritual, care a dispărut odată cu dispariţia lui fizică din vieţile noastre. Apoi, tot alături de bunicul, am învăţat să fac păstăi cu usturoi. Pare o mîncare simplă, dar este simplă doar aparent, căci fiecare are complexitatea ei. Curăţatul, spălatul, apoi preparatul păstăilor…Şi păstăile trebuie să fie de un anumit soi şi să fie tinere, să nu fie aţoase, pentru că gustul nu mai este acelaşi şi, în final, rumenirea păstăilor şi, cel mai dificil lucru, pregătirea mujdeiului. Amintirile mele despre perioada copilăriei sunt amestecate cu lacrimi şi gust dulceag de usturoi. Apoi, am învăţat să gătesc supă de găină alături de bunica mea care, din păcate, nici ea nu mai este. Nimic nu se compară cu supa de găluşte şi ochiurile făcute de ea. Aparent sunt mîncăruri simple, dar fiecare din ele are o istorie complexă, care a evoluat, contribuind la îmbogăţirea gusturilor, mirosurilor şi a amintirilor mele. Mi-o amintesc pe mama, care pregătea sărmăluţe în foi de viţă, preferatele mele. Nu mă lăsa să o ajut, căci eu trebuia să învăţ, dar nu mă puteam abţine şi tot mă foiam pe lîngă dînsa, furînd un pic din secretele sarmalelor. Şi, uite aşa, am învăţat să gătesc, furînd un pic de ici, un pic de dincolo. Amintindu-mi de vremurile copilăriei, am ajuns şi eu gospodină la casa mea”, mi-a povestit psihologul Ilinca Rusu.

Ilincăi îi place bucătăria românească, cu preparatele tradiţionale româneşti, dar preferă şi bucătăria italiană. În mod special îi place pizza, însă nu oricare, ci aia cu patru feluri de brînză, dar îi mai plac şi spaghettele cu brînză.
“Trebuie să recunosc, sunt o mare amatoare a brînzeturilor şi a preparatelor pe bază de brînză. Nu sunt o gurmandă, dar îmi place să savurez o masă bună, căci nu există numai satisfacţia stomacului, ci şi cea a simţurilor, în general”, declară psihologul.
Ilinca Rusu atrage atenţia asupra faptului că “alimentaţia este foarte importantă şi trebuie să ne alocăm timp să mîncăm de cel puţin trei ori pe zi”. “Numai că actualele condiţii de viaţă nu ne prea permit. Şi totuşi trebuie să ne oprim măcar 20 de minute din agitaţia zilnică şi să ne-o rezervăm pentru a mînca, cu îmbucături egale, să mestecăm bine, pentru a nu ne provoca alte dereglări ale organismului. Este necesar să ne asigurăm aportul de lipide, proteine şi glucide, necesare unei bune funcţionări a organismului şi nu numai a organismului, cît a creierului, în primul rînd, căci el este motorul care ne ajută să susţinem activitatea de pe parcursul unei zile”, recomandă psihologul sucevean.

Adriana Dascălu Bulină



sâmbătă, 26 iunie 2010

Prostia omeneasca

Am prostul obicei, de a ma atasa de oamenii din jurul meu. Am prostul obiei de a le daruii, chiar daca nu au nevoie. Am prostul obicei de a-i imbogati , caci ii vad atat de slabi si de saraci, iar eu imi iau acest rol derol de salvator in serios. Am stat si m-am intrebat de unde vine aceasta nevoie de a salva, de a sustine, de a imbogatii.Tot eu mi-am dat raspunsul din copilarie, dintr-o tinerete zbuciumata, dintr-o viata searbada,o viata care nu era a mea. Aici intra in joc o nevoie de-a mea, de a ma face utila si indispensabila, de a fi nucleul vietii oamenilor de langa mine. Abea mult mai tarziu mi-am dat seama ca nu este asa si nu va putea nicicand sa fie asa, pot doar sa fiu un om important pentru mine, pentru copilul meu si pentru cei ce ma iubesc cu adevarat. Tot ce ceream eu sunt certitudini, din pacate nimeni nu imi poate oferii o garantie a viitorului. Si sub toate acestea, sta mascata si aranjata frica, frica de singuratate, frica de abandon, frica de moarte, cred ca ati ramas surprinsi si a-ti intreba, "dar ce cauta moartea aici?" Din pacate moartea este singura certitudine din viata unui om. Dar nu mai vreau sa o aduc in discutie, caci nu este un subiect prea incitant. Imi cunosc frica si lupt cu ea. Ma simt neanteleasa si trebuie sa folosesc mult prea multe cuvinte, pentru a il face pe interlocutorul meu sa priceapa macar a zecea parte din vorbelle mele. Si am cam obosit, m-am saturat explicatii peste explicatii. Si poate din aceasta cauza ma izolez, pentru a nu judeca. Mie insa-mi imi este frica sa nu fiu judecata de catre cei din jur, ei arunca cu "bolovanii vorbelor", fara sa stie ca astfel pot omora sufletul unui om si in consecinta ma feresc sa judec la randul meu, uneori mai pasesc peste granita aceasta, imi depasesc limita aceasta impusa de mine, de a nu judeca Noi oamenii avem in noi germenele acesta rau, cred ca ne nastem cu el, iar pe parcursul vietii il lasam sa creasca si care ne impinge sa criticam, sa blamam si sa aratam, prin comparatie cat de prosti si nestiutori sunt cei din jur si cat de destepti si atot stiutori suntem noi. Recunosc am cazut si eu in pacat Apoi m-am nascut pentru a nu stiu cata oara pentru a devenii constienta de mine, a devenii constienta de propri-ami valoare, de faptului ca sunt OM. Inca mai razbat traumele trecutului, tecut cu care am incercat sa ma impac, dar se pare ca au mai ramas lucruri nerezolvate, cuvinte nespuse, lacrimi nevarsate Din dorinta de afirmare, de a iesii cat mai repede din anonimatul care ne-a dominat atat amar de ani si de a arata cine suntem, uitam adesea cine am fost si cum am pornit la drum. Am intalnit multi oameni au pasit peste aceasta granita invizibila dintre mandrie si orgoliu. Candidatele preferate au fost femeile, dar sunt sigura ca sunt si numerosi barbati, numai ca ei fiind sexul tare , cosidera ca este o adevarata blasfemie sa isi arate ca au gresit, ca au calcat stramb din puct de vedere social si uman. Femei cu o stima si cu o imagine de sine scazuta, niste victime ale propriilor constiinte, victime ale unor modele comportamentale invechite, care apartineau unei alte lumi, indoctinate si moarte, inghetate sufleteste. Planseste si vaiete, lamentatii si tot tacamul unei comedii ieftine. "Vai nu mai pot!, Nu mai vreau! Nu mai suport, m-am saturat!", daca nu mai poti, i-ati lumea in cap si dute unde vezi cu ochii, nu te pune nimeni sa stai cu forat. Dar fa ceva nu sta si striga sa te auda tot targul. Si vine o vreme , cand aceste fiinte, victime intr-un fel sau altu, victime ale societtatii, ale propriilor temeri si angoase, victime ale urii si trecutului interfamilial, victime ca au carat poveri care nu sunt ale lor, victime ca au dus o viata care nu le apartine (va mai amintiti de articolul, despre copil si joc, ca parintele se intreaba la modul cel mai inocen cu putinta-"Imi seamana?", iar copilul devine putatorul neamplinirilor acelui parinte, parintilor, imi cer iertare, caci daca eu sunt parinte singur, am invatat sa pun totul la singular). Si dupa cum spuneam, vine o vreme cand aceste fiinte, innlantuite de concepii, principii, moraliati si multe altele de genul asta, invata sa se ridice, sa isi rupa lanturile si sa isi dea sema ca mai exista si o altfel de viata. Aceste fiinte submisive, care au trait, ca sa-i multumeasca pe altii, au trait intr-o societate fara printipuri, vorba lui Farfuride(iar multimea in delir se ridica in picioare aplaudand frenetic), ajung sa se impuna, prin ceva, sa fie apreciate, sa fie valorificate si sa capete incredere in ele, intalnesc oameni, care le apreciaza pentru ceea ce sunt si nu vor sa le schimbe la ele. Iar ele incep sa cresca putin cate putin in proprii lor ochi. Un strigat mut, strabate aerul, il taie, il biciuie SUNT, l-am auzit de mii de ori si eu l-am strigat si inca il mai strig, poate ma va auzii cineva, dar pana atuci, doar eu trebuie sa-l aud. Unii ar numii aceasta mandrie, altii ar numi-o orgoliu sau prostie, toate aceste acceptiuni sunt valabile eu as numi-o, Constientizarea faptului ca esti Om, ca ai o valoare, ca esti puternic, constientizarea faptului ca esti singur, ca esti un leu sau o leoaica intr-o lume plina de sacali, ca esti un invingator. Oamenii critica, aruncand cu bolovanii cuvintelor, netinand cont ca pot stivii un suflet, un lujer viu, care se inalta spre soare, un lujer ce vrea sa traiasca in ciuda noroiului si gunoaielor din jur. Ei nu suporta ca esti altfel, ca esti mai bun ca ei si colac peste pupaza le demonstrezi asta, iar ei in nimicnicia lor nu pot accepta. Cu timpul puii de lei, care vor sa, epateze, egalandu-i macar le sramosii lor, vor invata sa-si stapaneasca dorinta , impulsul, mandia si se vor dezvolta in delinatatea si splendoarea puterii lor, dupa cum stim puterea este interioara. Va impartasesc aceste ganduri rupte dintr-o poveste de viata, traite si simtite pe propri-mi pile. Mai intai trebuie sa traiesi, sa sufei, sa fii terfelit prin noroi, sa mori, sa fi un rebut uman, ca apoi sa stii ce inseamna sa fii Om viu. "Este o vreme, cand este mult mai periculos de a ramane boboc, decat sa infloresti"- nu imi mai amintesc autorul, tipic pentru mine. Pamana data viitoare va doresc o zi buna Material realizat de Psiholog Ilinca Ioana Rusu

vineri, 25 iunie 2010

Copilu si Jocul

"Copilul pentru as dezvolta complet si armonios personalitatea, are nevoie de iubire si intelegere" (Declaratia Adunarii Generale a Natiunilor Unite-noiembrie 1959-privind drepturile copilului)
Copilul, nu stie sa-si traiasaca copilaria, adultului ii revine sa o cunoasca.
Inca din primele zile ale aparitiei unui copil, apare intrebarea, poate nu intotdeauna, rostita de parinti "Imi seamana?
Raspunsul asteptat nu inseamna neaparat, confirmarea unei dornte, ci mai curand incercarea de a definii o personalitate inca neconturata.

Parinti doresc cu ardoare ca macar o parte din personalitatea lor, partea cea mai buna sa fie cuprinsa in farama d om, care-i poarta sperantele de viitor.
Copilul este purtatorul bucuriilor, viselor neamplinite si nadejdilor de viitor.
Copilul este o personalitate in sine, oricat ar parea de curios, aceasta mica personalitate apare inca din primele saptamani de viata.
Prin studierea personalitatii copilului avem posibilitatea unei incursiuni in propriul trecut, in propria noastra copilarie.Este bine sa cunoastem psihologia copiluli, deoarece copilul este micul germen al speciei umane, este viitorul nostru. Si pentru a-i asigura un viitor noi adultii trebuie sa-l indrumam. Si pentru a-l indruma trebuie sa cunoastem cateva aspecte esentiale specifice copilului,JOCUL.
JOCUL este activitateaspecifica copilului, prin joc el ia contact cu realitatea, prin joc se exteriorizeaza intreaga viata psihica a copilului, in joc copilul isi exprima emotiile, cunostintele, isi satisface dorintele si se elibereaza tensional.
Jocul este principalul instrument de formare si dezvoltare a capacitatilor psihice ale copilului. Nici una dintre insusirile lui psihice neputand fi imaginate in afara jocului
Jocul este o capacitate proprie copilului. Jocul este o etapa obligatorie in evolutia totala a copilului
Copilaria este data copilului sa se joace.
In viata exista un timp pentru toate si printre acestea multe exista si un timp al jocului.
Parinti, nu lipsiti copii de copilarie, de joc si joaca, copii care nu se joaca, sunt copii mai tristi si mai singuri si poate si mai batrani.
Jocul, stimuleaza cresterea capacitatii de a traii din plin , cu pasiune fiecare moment, JOCUL POATE FI CONSIDERAT O COMPLEXA SCOALA A VIETII
JOCUL este un prim si fundamental izvor al dezvoltarii personalitatii.
Prin joc copilul cauta sa depaseasca situatia imediata si sa-si realizeze scopurile fictive. "Jocul pregateste viitorul , potolind nevoile prezente"-Claperade

Poate ma veti intreba de ce m-am oprit asupra jocului si de ce caut sa-i scot in evidenta importanta pe care o are, pentru ca mi-a fost dat sa intalnesc si sa lucrez cu, copii fara copilarie. Lucrez alaturi de copii care nu au invatat ce inseamna sa te joci, ce inseamna joaca, ce inseamna joc, jocul spontan si fara grija, jocul copilului, care stie ca mama si tata vor fi acolo cand se va intoarce de la locul de joaca.
Copii mult prea traumatizati de o societate mult prea egoista, prea avara, care loveste cu buna stiinta in tot ce are ea mai de pret in viitorul ei, in copii.
Copii batrani, care au uitat sa zambeasca, au uitat sa se mai joace, acum griji si nevoi, frici si temeri, zgandara gandul si somnul copilului.
O intrebare nerostita citesc in ochii acestor copii Se va mai intoarce mama? Se va mai intoarce tata? Oare isi mai amintesc de mine?
M-am ingrozit cand le-am privit desenele in care si-au zugravit propria istorie de viata.
Acesti copii, acesti pui zburataciti de vantul ce le sfichiuie copilaria m-au invatat sa privesc mai cu atentie spre mogaldeata din viata mea, sa ii ofer din viata mea mult mai mult decat am invatat sa ofer, Privirile lor triste m-au invatat ce conteaza cu adevarat in viata.
Comoara unui parinte sunt copii. Dar putini stiu asta!
Va urma

Psiholog Ilinca Ioana Rusu

joi, 24 iunie 2010

Copilatie

"Copilul rade: intelepciunea si iubirea mea e jocul!
Tanarul canta: jocul si intelepciunea mea e iubirea!
Batranul tace: iubirea si jocul meu, e intelepciunea!"

Primul zambet al copilului si primele lacrimi in ochii mamei… Este multa bucurie,dar si o tristete ancestrala, din vremuri stravechi.

Getii plangeau la nasterea unui copil, fiindca o fiinta umana avea sa infrunte greutatile vietii si radeau la moarte, fiindca mergeau la zeul lor cel mare, la Zamolxis.

Undeva, in adancurile nebanuite ale sufletului nostru pastram, poate, tristetea getilor, dar uitam de ea si pastram doar bucuria.

Venim pe lume purtand, fara sa stim, dupa noi toate sentimentele, visele,sperantele, tristetile si bucuriile parintilor nostrii…Natura ne ajuta sa facem primul gest de autoaparare; le ascunde undeva in adancul fiintei noastre si ne lasa sa descoperim singuri daca am primit Cutia Pandorei sau Comoara lui Alladin.

Copilul isi recunoaste mama, ii simte bratele ocrotitoare, ii aude vocea calda si face cunostinta cu dragostea…

Copilul isi priveste si isi misca manutele: este un mare progres in evolutia lui, dar

este si primul joc. Primul joc pe care il indrageste, primul joc prin care incepe sa castige experienta, sa culeaga intelepciune. Afla ce lucruri noi si minunate i se pot intampla

doar daca intinde manutele…

Prima despartire de mama si copilul afla ce inseamna cuvantul dor…

Prima jucarie draga stricata si copilul face cunostinta cu tristetea…

Jucandu-se sufletul lui regaseste sentimente umane din mostenirea parintilor sai, le imbogateste si le modeleaza. Pentru el viata este un jocul, iar jocul este viata lui.

Unde si cand se termina copilaria? Poate atunci cand facem pentru prima data

cunostinta cu dezamagirea? Poate atunci cand jucaria preferata este uitata intr-un colt pentru ca privim castanii infloriti? Poate atunci cand nu auzim ce spune colegul sau colega din fata noastra pentru ca nu vedem decat cel mai frumos zambet din lume?

Nimeni nu stie cu adevarat… Ne trezim intr-o dimineata si ne dam seama ca

lumea s-a schimbat, ca totul este altfel in jurul nostru, ca sunt o multume de lucruri si oameni despre care, pana ieri, nici nu stiam ca exista. Credem ca putem realiza orice,credem ca putem fi cei mai importanti oameni din lume, credem ca lumea se sfarseste

daca biletelul pe care l-am scris nu va avea raspunsul pe care il visam. Tot ce pana mai ieri insemna viata noastra sunt doar niste copilarii pentru ca acum jocul care ne

fascineaza este mult mai serios si mai profund: prima iubire.

Facem totul pentru prima iubire: devenim strategi desavarsiti si concepem aproape in fiecare zi alta strategie ca sa cucerim persoana iubita, dar vrem ca totul sa para un

joc, un simplu joc. Avem de undeva, din adancurile sufletului nostru, intelepciunea de a

construi cel mai frumos si irepetabil vis de iubire, dar si de a merge mai departe cand ne trezim si ne trebuie armuri de otel ca sa nu fim zdrobiti.

O adiere de vant ne racoreste obrajii inlacrimati si totusi nici o frunza nu se misca,totul este linistit in jur. Este doar mana unui parinte sau a unui bunic care ne sterge, in tacere, lacrimile. Linistea ne invaluie si suntem fericiti ca am regasit umarul pe care ani

de zile am putut plange, bratele care ne-au ocrotit si unde ne-am simtit in sigurata.

Oare cand le-am privit ultima oara, cu adevarat, ochii plini de dragoste? Oare cand i-am privit ultima oara altfel decat ca pe nistre batrani care nu inteleg nimic din zbuciumul tineretii?

N-au uitat ca au fost tineri vor doar sa ne ocroteasca, au incredere in noi doar le

este teama ca ni s-ar putea intampla ceva rau, ne inteleg doar ar vrea sa nu repetam greselile lor si sa avem o viata tesuta cu aur si argint.

In vremuri stravechi oamenii aduceau jerfe materiale la templele zeilor pentru a afla ce le-au sortit zeii sau pentru a le cere iertare.

La templul vietii se jerfesc vise si sperante, insa niciodata oracolul nu ne spune ce ne este sortit. Ne invata, in schimb, sa daruim celor din jur respect, bucurie, speranta fara sa asteptam ceva in schimb.

Cand vei sti sa asculti tacerea templului vietii vei putea sa intelegi ca pentru copilul care rade intelepciunea si iubirea este jocul, pentru tanarul care canta jocul si intelepciunea este iubirea, iar pentru batranul care tace iubirea si jocul este

intelepciunea.

miercuri, 23 iunie 2010

Un lucru inedit- partea a doua

Fericirea, as defini-o ca si capacipatea umana de a face fata nefericirii.
Fericirea este motivatia vietii si ne legam de oameni, jurand sa-i facem fericit pana la adanci batranete, sacrificandu-ne, dar uitand de noi, uitand de propria noastra fericire.
Oare de ce aud in permanenta "Vreau sa te fac fericit/a!", cand as putea auzii "Vreau sa ma fac fericita!"
Eu cred ca devenim fericiti in momentul, in care ii facem fericiti pe cei din jurul nostru, iar ei sunt pur si simplu fericiti, pentru ca noi suntem fericiti. Ciudat joc de cuvinte. Pentru ca atunci cand esti fericit esti generos "Singurii dintre voi care vor fi cu adevarat fericiti, vor fi aceea care vor cauta sa fie de folos altora", din pacate nu imi amintesc autorul.
Atunci cand daruiesti din preaplinul sufleului tau, unor oameni, care nu au avut o sansa egala la viata cu a ta .
Daruind si facand un om fericit, devii tu insati fericit, aici functionand principiul bumerangului, cu cat daruiesti, cu atat mai mult vei primii, caci totul se intoarce inzecit. As putea spune ca aici e vorba de energie pura, pozitiva sau negativa. Energia pleaca din tine, ajunge la cel caruia ii este destinata, acel om o amplifica cu energia proprie, daruind-o la randu-i, apoi ea pleaca in Univers si se reantoarce la cel ce a daruit-o , inbogatita, cu energia spatiului cosmic.
"Mii de lumanari pot fi aprinse de la flacara uneia singure, iar durata acesteia nu va fi scurta. Fericirea nu scade daca este impartita"
Fericirea se definste in mii de feluri si functie de fiecare om, de personlitatea lui.
unii oameni pot fi fericiti datorita unor lucruri marunte, dar majoritatea sunt nefeicti pentru ca nu au aceste lucruri marunte.
Fericitea este un diamant cu mii si mii de fatete, totul e sa o gasesti pe cea potrivita.
"Oamenilor le este greu sa fie fericiti, deoarece intotdeauna, vad trecutul mai frumos decat a fost, prezentul mai rau decat este, iar viitorul mai dificil decat va fi"
Invata sa alungi lacrima cu un suras, invata sa zambesti atunci cand esti trist, caci numai zambind vei invinge suferinta.
Dar ce inseamna , cum putem definii fericirea? Fericirea este o lumina in cel mai intunecat colt al fiintei noastre.
"FLACARA mica si fidela, rabdatoare si neschimbata, pe care este bine sa o insufletim in fiecare zi, sa o adapostim de furtuna, sa o aparam de urgiile supararilor sau de ploaia disperarii"- Jaques Salome

Va urma
Material intocmit si elaborat de Psiholog Ilinca Ioana Rusu

Un lucru inedit


"Fericiti cei ce dorm, fara sa se teama de vise'- Octavian Paler
Ma gandam despre ce as putea sa scriu astazi? vroiam sa scriu despre ceva cu totul si cu totul deosebit si unic in acelasi timp.
Am rasfot carti, am privit imagini, am ascultat acorduri muzicale, am intrebat cerul, dar nimic, nici o idee, nu se producea acel declic, nu imi venea aceeea idee, sa ma faca sa incep sa scriu, cu alte cuvinte imi lipsea muza inspiratiei.
Si totusi am uitat ceva, am uitat sa privesc in mine, sa-mi ascult gandurile sa-mi rememorez amintirile, sa-mi traiesc visele.
Si toate aceste ganduri , vise, amintiri au la baza ceva foarte solid, promisiunea fericirii.
Declicul se produsese, scliprea a aparut.
Suna cam ironic sa spui ca Fericirea este un subiect, dar hai sa zicem si asta si totusi este un subiect tabu, pentru ca nu prea-l aducem in discutie si plus de asta nu prea stim ce sa vorbim despre fericire, pentru ca nu stim ce inseamna. Nu prea avem timp sa fim fericiti, in schimb avem timp pentru nefericitre, pentru nefericirea noastra, a altora sau daca nu exista o inventam, amplificand-o pana la extrem. O amplificam prin lacrimi, cuvinte, lamentati si ne vaitam simtindu-ne in siguranta in nefericirea noastra.
Dar nu am de gand sa vorbesc despre nefericire, subiectul meu de astazi este despre fericire si totusi daca vorbim de una, nu o putem exclude pe cealalta, pentru ca sunt cele doua fete ale aceleiasi monede, una este umbra celeilalte, au existenta de sine statatoare, excluzandu-se si completandu-se in acelasi timp.
Fericirea apare in absenta nefericirii si vice versa.
Fericirea nu poate fi apreciata decat atunci cand nu o mai ai, ai pierdut-o! Fals cum nu se poate mai Fals!
Fericirea e o stare, o traire atat de intensa, care nu tine de fenomenele sau oamenii sau realitatea exterioara noua, fericirea exista pur si simplu, si nu tine cont de nici o regula.
Noi, oanenii nu stim sa ne bucuram de lucrurile simple si nu ne dam seama ca datorita simplitatii lor, traim acel sentiment, stare, de implinire.
Nu! noi trebuie sa complicam lucrurile, caci a complica este definitia naturii noastre umane.
Nu este absolut necesar sa te chinuii, sa te martirizezi, sa patimesti, iar la finalul drumului sa spui ca ai atins fericirea.
Imi amintesc de martiriul crestinilor, zambetul si linistea data de fericirea ca vor fi cu El nu le disparea nici in momentul in care isi vedeau pruncii sfasiati de coltii leilor.
Acestia aveau un ideal, o cauza, un scop, stiau cu exactitate ce este fericirea si unde sa o caute.
Dar oare noi stim? Cu siguranta nu, bajbaim.
Lumea s-a schimbat, a evoluat, ramanand inca la statutul ei de Comuna primitiva. oamenii, valorile, principiile, idealurile, nimic nu mai este la fel. Ne-am pierdut autenticitatea, mandria si fericirea pe care ti-o da individualitatea, unicitatea ta de individ.
Si totusi o cautam, alergam, ne zbatem, dandu-ne de ceasul mortii sa o gasim, sa o atingem, sa o traim, fara sa ne dam seama, ca ea este atat de aproape, trebuie doar sa intindem mana si sa deschidem ochii si sa o atingem.
Fericirea este atat de fireasca, accesibila oricui si nu este dificil de obtinut, era mai greu sa obtii o paine intreaga .
Nu trebuie sa te sraduiesti prea mult, ca sa poti sa fi fericit.

Va urma
Psiholog Ilinca Ioana Rusu


miercuri, 16 iunie 2010

ochiul de apa


Asta noapte sau sa fi fost noaptea trecuta, nu imi mai amintesc cu exactitate. M-am intins in pat, asteptand sa ma cuprnda somnul in bratele sale, ochii ma dureau si i-am inchis, sufletul imi era amar de uratenia unei lumi meschine si patimase. Orgolii desarte se resfrang, uitand de frumusetea din ochii copiilor, copii fara soarta, copii fara speranta si visuri, inchisi in cosciugul proriului infinit, copii care nu vor invata niciodata ce inseamna sa fi batran. Indurerata de uratenia aceste lumi, o lume in care am crezut, o lume pe care am vrut sa o inbogatesc cu visele mele, o lume parsiva cu oameni goi si orbi, orbiti demarire si cinste desarta, oameni care au uitat sa iubeasca, au uitat ce inseamna sa daruiasca, oameni ce nu mai stiu sa zambeasca.
Priveam, eram doar un simplu spectator a unui teatru ce se cheama viata
Nu stiu daca am adormit, noaptea era neagra si ma aflam in centru orasului, oras, care nu era al meu. In mijloc era o fantama mare, apa nu mai tasnea, caldaranul era pavat cu dale cu piatra de rau, in spate erau cladirile adormite, cu oci de frereatra intunecate. Luna zambea dulce amar, privid la tot acest spectacol, parca si ea indurerata, "oare astrele stiu ce e aceia iubire, fericire?," m-am intrebat in slsbiciunea mea. Cred ca stiu, doar nu in zadar, oamenii de-a lungul timpului se-au legat destinele de puterea tamaduitoare a cosmosului.
Un ochi de apa, fantana parca era sub el asemeni si luna si ochii mei inchisi, un inger ma privea din spatele acestui ochi de apa, cu mainile impreunate a ruga, ma privea, avea sprancenele usor incruntate , o liniste m-a cuprins. Ingerul era gri arpile, aureola, haina-i lunga totul era din marmura gri si totusi ingerul era viu/ moliciune raspandea, nu duritatea rece a pietrii, doar capul si-l misca, pe fata-i senina se puteau citi toate emotiile, doar ma privea. Cred ca luna a intrat in nori, ingerul gri inclina capul inainte, nu-i mai vdeam ochii, am intrat in panica , m-am speriat, inima imi batea nebuneste, Cu ce gresisem?, vroiam sa vad ochii ingerului, era atata lumina in lucitea argintie a pietrii. as fi vrut sa aiba ochi albastrii, odihnitor de albastrii. asteptarea era grea, nu mai suflam.Ingerul gri, a facut unpas in fata si mi-a zambit
"Ma rugam!"
i-am auzit glasul
Din acea noapte, cum inchid ochii, vad ochiul de apa si ingerul din spatele ei.
Sa fie El, ingerul meu pazitor?, cu o noaprte inainte de aceasta aparitie, aveam sufletul greu, ma durea, gemete surde, ma apasau prea tare , eram ranita si as fi vrut sa traiesc, dar umbra ma pandea, am cazut in genunchi hohotind de lacrimi, cuvinte nespuse, gandur si framantari, lacrimile imi curgeu fara sa le pot oprii, le-am lasat sa curga, spasandu-mi sufletul mult prea vitregit de stihiile vietii si am strigat , ridicand ochii spre cer "Unde esti Doamne!" , "Sunt aici, nu ma vezi?", a venit si raspunsul.
Intradevar nu-l vedeam, il percepeam, dar nu-l mai vedeam. Sa ma fi inrait atat de tare?
Si pentru ca nu vedeam, Dumnezeu mi-a trimis un inger gri, cu ochi de lumina si aripi de foc, un inger gri, ce ma va ajuta sa vad, sa vad indaratul oricarei minciuni, sa vad fatarnicia, prfacatoria, micimea unor suflete, ce au uitat sa traiasca.
Sa fie ingerul meu pazitor ? sa fie firul, liana de care sa te apuci, cand ai sufletul greu, da e ingerul meu!
Psiholog Ilinca Ioana Rusu

luni, 14 iunie 2010

Un raspuns


Cautand un raspuns, am deschis intamplator, poate nu intamplator, din cate am invatat din scolile prin care am trecut si din propria experienta, Nimic nu este intaamplator, cartea ce se afla intotdeauna alaturi de minesi care nu reusisem sa o citesc.
Toti cautam in aceasta viata, niste raspunsuri, toti avem intrebari fara raspuns, pe care le vom lasa si noi la randul nostru urmasilor nostrii sperand sa gaseasca ei acel raspuns.
Toti cautam raspunsuri, iar asta inseamna progres, progres spiritual, progres aferectiv, progres fizic si psihic.
Toti cautam un raspuns, fara a ne da seama, ca raspunsul se afla in noi. Alteori, chiar daca raspunsul este atat de vizibil, dar pur si simplu nu ne dam seama, pt simplul fapt ca este atat de vizibil, il mai primim prin intermediul oamenilor pe care ii intalnim sau al cartilor, pe care le citim asa cum am patit eu astazi, al unui acord muzical, al coincidentelor intamplatoare, care nu sunt chiar atat de intamplatoare si care se cheama Soarta. dar sa lasam asta pe alta data si sa va arat ce raspuns am primit.
"Incerc intr-o viata sa-mi dau dreptul sa iubesc un om de valoare. Un om de onoare Care sa gandeasca totuna ce spune si ce face. Sa faca ce gandeste si ce graieste. Sa spuna ce gandest si ce faptuieste.
Ma dau de ceasul vietii in cautari febrfrile. Ma risipesc in amurguri, la capatul carora ma pandeste mereu aceiasi durere cumplita, cu al carui gust nu ma pot- inca obisnuii.
Am iubit candva intr-o vreme cu soare inselator, un barbat care mi-a jurat credinta, mi-a promis fericire, m-am lasat sedusa de jocul dragostei lui iscusite, m-am abandonat cu totul promisiunilor lui dantelate.
M-am bucurat nebuneste in toate orele in care m-a imbratisat, ca si cum m-ar fi iubit in delir, facandu-ma sa ma pierd in bratele lui. Am trait cu patima, clipele in care m-a sarutat, ca si cum nu ar fi putut traii fara mine, i-am crezut toate cuvintele. Si am ajuns sa nu mai imi pot imagina nici o zi din restul vietii mele departe de el.
"Nu te increde in vorbele sale" mi-au spus oamenii care il cunosteau dinainte, cu glas intristat de suferinta mea viitoare.
"Crede-l, iubeste-l, daruieste-te lui", mi-au indemnat cu otrava in soapte, femeile suferinde pe care le-a parasit pentru mine, stiind ca astfel ma imping la randu-mi spre prapastia sfarsirii, nascuta din tradare.
"Te minte, nu vezi!", doar vremelnic are nevoie de tine, mi-a spus unul dintre copii lui abandonati, cu acelasi glas naiv si firesc, pe care trebuie sa-l fi avut pruncul, care a strigat imparatul e gol.
Dar gandul meu nu s-a putut intelege cu inima. Mintea mea a invatat sa vada inselatoria, dar inima a refuzat in orbire. Si poate as fi ramas la infinit sa traiesc in indoiala, ca o femeie slaba si fara vointa, daca printr-o inamplatre amara nu l-as fi auzit vorbindu-i celui mai bun prieten al lui, nestiind ca-l aud.
Paralizata de oroarea celor auzite, mai intai mi-am spus, precum femeile ce au fost violate, ca nimeni nu trebuie sa stie nimic.
Mai tarziu cand am avut puterea sa-i vorbesc, m-a contrazis. "Nu credeam ce spuneam Si nu faceam ce gandeam", mi-a zis, cu o saltatura din umeri, anuland toate valorile sufletului meu.
Insa eu cred, cred iremediabil , ca un om de onoare, gandeste tot una ce spune si face. Face ce gandeste si graieste. Spune ce gandeste si faptuieste.
Iar eu ma dau de ceasul mortii sa-l gasesc- Alice Nastase
Si... l-am gasit

Un dar




"Timpul e iute. Mai am un dar
de pret-si caut destinatari sub stele
S-ar putea sa-i caut in zadar;
Si-am sa ma ingrop ca faraonii, cu bogatile mele"

Nina Casian

sâmbătă, 12 iunie 2010

Yin si Yang

De cand mi-ai pus capul pe genunchi, mi-e bine
Nu stiam ca ma voi vindeca pe mine prin tine
Vorbele, gandurile, impletirile, crezusem ca-mi ajung
Nu stiam. Au zvacnit umerii, au crescut bratele...
fusesem ciung!
Tudor Arghuezi

joi, 3 iunie 2010

Strigatul noptii


Strigatul nopţii


După aceasta intalnire miraculoasa cu gazda noastră, obosite de drum, îmbatate de aerul sărat al mării şi încălzite de dogoarea focului, care acum chiar şi stins mai păstra amintirea acelui dans al flacarilor, am adormit

Şi totuşi....somnul nu mi se lipea de pleoape, m-am asezat pe un scaun langă pat şi priveam la puiul meu cu păr bălai şi ochii de catifea verde, o priveam fascinata, era atat de frumoasă, zâmbea.

I-am sărutat fruntea, ea s-a mişcat prin somn, mi-a cuprins gâtul, trăgandu-mă spre dânsa. Mi-am asezt capul langă buclele aurii, care mă gâdilau puţin , dar m-am ferit să nu mă mişc de frică să nu tulbur visele, ce începeau să se nască

Am rămas aşa îngenunchiată langă copilul meu, împarţind aceiaşi pernă, mamă şi fică, fică şi mamă, copil si adult, bucurie şi tristeţe, vis şi realitate, două lumi, două fiinţe unite printr-o legatura mai puternică decat viaţa însaşi.

Am ramas aşa unite, o oră, două, poate mai mult, nu mi-am putut da seama, poate am şi adormit, dar tot ce îmi aduc aminte a fost un suspin, un vaiet, venit parcă din străfundul pămantului, m-a făcut să tresar

M-am uitat in jur, întuneric, linişte, doar pâlpâitul molcom al candelei, străbătea prin întuneric.

Ruxandra, dormea linistită în aşternutul de puf, iar alături se ghiceau două trupuşoare, erau cei doi motanei negrii, cuibăriţi şi ei în braţele somnului.

Liniste, un întuneric de smoală ne acoperea, luna încă nu îşi făcuse aparitia pe bolta cerului, era ora spiritelor , mi-a alunecat un gând într-o doară.

Uşor m-am desprins de lângă fetiţa mea şi am ieşit afară.

Afară nu era nimeni, doar marea întunecată, o ghiceam după sunetul furios al valurilor, care loveau stânca, dorind să o sfărame.

M-am uitat de jut împrejur, am înconjurat casa, am privit spre mănastire, nimic, nici un sunet, nici o miscare, m-am întors şi m-am asezat pe prag, aprinzandu-mi o ţigară, prost obicei, recunosc. Mi-am aprins o ţigară, suspinul acela nefiresc încă îmi stăruia în minte îl simţeam, îl vedeam, era ciudat.

Fumul se ridica în rotocoale transparente spre cer, luna îndrazni să îşi scoată faţa argintie de după un nor, doamna cerului răspandea o lumina placută peste sufletele adormite.

O mişcare îmi atrase atenţia, mi-am mijit ochii să pot desluşii mai bine, parcă zărisem ceva, o siluieta albă, stătea pe un colţ de stancă, aveam senzaţia că vrea să sară. Instictiv am ridicat măna, vroiam să o opresc, am strigat sau doar mi-am imaginat că stig "Stai" şi un alt zgomot distrase atenţia de la strania apariţie, era o pală de vânt care în plimbarea lui nocturnă rupsese o creangă.

Când am ridicat privirea, siluieta disparuse, doar sunetul mării se mai auzea undeva în haul ce se intindea la numai câţiva metrii, dedesupt

M-am întors în casă, mi-am întins trupul obsosit lângă corpuşorul moale si cald al copilului meu, am strâns-o în braţe sperând că voi adormii, dar somnul nu vroia să vină, mă tot găndeam la apariţia aceia ciudată înveşmantată în alb.

Un fior de ghiaţă m-a străbătut amintindu-mi de prezenţa din cimitir.

Mi se făcuse frică şi cu toate acestea simţeam că acest sentiment, aceasta frică inexplicabilă îmi pusese sângele în mişcare, un ticăit timid îmi rasuna în urechi.

Şi pentru prima oară de atata timp am simţit că sunt din nou vie.

Psiholog Ilinca Ioana Rusu

luni, 31 mai 2010

Maica Marta


Maica Marta


În faţa cuptorului statea aplecată o femeie nici tânară, dar nici bătrână, aşa intre două vârste. Era mică de statura pe cap avea o broboadă albă, mijlocul fiindu-i incins cu un şort, alb şi el, în rest era toată inveşmântată în negru. Mânecile îi erau sumese până la coate, în mână avea un vătrai cu care aţâţa focul.

Înainte să putem scoate un cuvant, făptura cea mică se intoarse spre noi oferindu-ne cel mai frumos zâmbet. Şi nu m-am putut abţine să nu mă gândesc în acel moment la zâmbetul îngerilor.

Un chip mic,rumenit de soare, scăldat de ploi şi întarit de mult prea multe valuri, care trecuseră rând pe rând, lăsând fiecare câte un strop din experienţa lor milenară , era încadrat de acea broboada alba, nu mai vazusem un asemenea alb, lucea de alba ce era.

Doi ochi verzi, mai verzi decat adancul mării ne priveau din dăratul ochelarilor

Era frumoasa Maica Marta, în înăsprirea ei apostolească.

Era gazda noastra.

Durerea unei pierderi ce o suferisem cu ceva timp în urmă m-a făcut să mă hoatarăsc să vin aici în acest colţ uitat de lume, aici unde viaţa simplă a oamenilor se împleteşte cu harul divin al naturii.

Privind-o pe această femeie cu broboadă şi şort alb, cu mainicile sumese până la coate, cu straiul ei negru simplu, am simţit cum toată durerea , ura şi necazul sufletului meu pier , am simtit cum ceva începe să vibreze în mine, ceva ce murise atunci o data cu el.

Maica Marta era stareţa mănăstirii din apropiere, mănastire care purta hramul Bunei Vestiri, in curând avea să se prăznuiască hramul acestei minunate sărbatori, pe 25 martie şi atunci aveam sa-mi serbez si eu cea de-a 29 aniversare. Dar asta este o alta poveste, pe care în nopţile lungi ale unui decebrie îndepartat i le voi povesti Ruxandrei si cine stie câtor alţi copii şi nepoţi, dar mă opresc încep să merg cu gândul mult prea departe .Acum vreau să traiesc doar prezentul aşa cum o fi el. Dar să revenim la Maica Marta şi la mirosul de pâine proaspată.

De cat timp nu m-am mai bucurat de acest miros, oare de cand am refuzat sa-l mai simt, de 10 ani, de o suta de ani , cine poate şti? Dar iar ma pierd, în trecut de data aceasta.

OK. Unde ramasesem?

Timpul ma preseaza si nu imi pot urma firul gandului, pentru moment ma opresc in acest punc si tot ce va pot spune la despartire este sa aveti o zi minunata, chiar daca nimic inbucurator nu se prefigureaza la orizont, zambiti , chiar daca viata si conjunctutile actuala nu va ofera aceasta sansa si cine stie poate maine, o raza plina de speranta se va rasfange si asupra ferestrei dumneavoastra.

Va urma
Psiholog Ilinca Ioana Rusu