Strigatul noptii

Strigatul nopţii

După aceasta intalnire miraculoasa cu gazda noastră, obosite de drum, îmbatate de aerul sărat al mării şi încălzite de dogoarea focului, care acum chiar şi stins mai păstra amintirea acelui dans al flacarilor, am adormit

Şi totuşi....somnul nu mi se lipea de pleoape, m-am asezat pe un scaun langă pat şi priveam la puiul meu cu păr bălai şi ochii de catifea verde, o priveam fascinata, era atat de frumoasă, zâmbea.

I-am sărutat fruntea, ea s-a mişcat prin somn, mi-a cuprins gâtul, trăgandu-mă spre dânsa. Mi-am asezt capul langă buclele aurii, care mă gâdilau puţin , dar m-am ferit să nu mă mişc de frică să nu tulbur visele, ce începeau să se nască

Am rămas aşa îngenunchiată langă copilul meu, împarţind aceiaşi pernă, mamă şi fică, fică şi mamă, copil si adult, bucurie şi tristeţe, vis şi realitate, două lumi, două fiinţe unite printr-o legatura mai puternică decat viaţa însaşi.

Am ramas aşa unite, o oră, două, poate mai mult, nu mi-am putut da seama, poate am şi adormit, dar tot ce îmi aduc aminte a fost un suspin, un vaiet, venit parcă din străfundul pămantului, m-a făcut să tresar

M-am uitat in jur, întuneric, linişte, doar pâlpâitul molcom al candelei, străbătea prin întuneric.

Ruxandra, dormea linistită în aşternutul de puf, iar alături se ghiceau două trupuşoare, erau cei doi motanei negrii, cuibăriţi şi ei în braţele somnului.

Liniste, un întuneric de smoală ne acoperea, luna încă nu îşi făcuse aparitia pe bolta cerului, era ora spiritelor , mi-a alunecat un gând într-o doară.

Uşor m-am desprins de lângă fetiţa mea şi am ieşit afară.

Afară nu era nimeni, doar marea întunecată, o ghiceam după sunetul furios al valurilor, care loveau stânca, dorind să o sfărame.

M-am uitat de jut împrejur, am înconjurat casa, am privit spre mănastire, nimic, nici un sunet, nici o miscare, m-am întors şi m-am asezat pe prag, aprinzandu-mi o ţigară, prost obicei, recunosc. Mi-am aprins o ţigară, suspinul acela nefiresc încă îmi stăruia în minte îl simţeam, îl vedeam, era ciudat.

Fumul se ridica în rotocoale transparente spre cer, luna îndrazni să îşi scoată faţa argintie de după un nor, doamna cerului răspandea o lumina placută peste sufletele adormite.

O mişcare îmi atrase atenţia, mi-am mijit ochii să pot desluşii mai bine, parcă zărisem ceva, o siluieta albă, stătea pe un colţ de stancă, aveam senzaţia că vrea să sară. Instictiv am ridicat măna, vroiam să o opresc, am strigat sau doar mi-am imaginat că stig "Stai" şi un alt zgomot distrase atenţia de la strania apariţie, era o pală de vânt care în plimbarea lui nocturnă rupsese o creangă.

Când am ridicat privirea, siluieta disparuse, doar sunetul mării se mai auzea undeva în haul ce se intindea la numai câţiva metrii, dedesupt

M-am întors în casă, mi-am întins trupul obsosit lângă corpuşorul moale si cald al copilului meu, am strâns-o în braţe sperând că voi adormii, dar somnul nu vroia să vină, mă tot găndeam la apariţia aceia ciudată înveşmantată în alb.

Un fior de ghiaţă m-a străbătut amintindu-mi de prezenţa din cimitir.

Mi se făcuse frică şi cu toate acestea simţeam că acest sentiment, aceasta frică inexplicabilă îmi pusese sângele în mişcare, un ticăit timid îmi rasuna în urechi.

Şi pentru prima oară de atata timp am simţit că sunt din nou vie.

Psiholog Ilinca Ioana Rusu