"Am invatat ca poti continua inca mult timp, din momentul in care ai spus ca nu mai poti"- Octavian Paler
De unde începe de fapt o poveste? În viata există rareori începuturi clare, acele momente despre care să putem spune, privind în urmă şi să spunem, atunci a început totul! Totusi există momente în care destinul intersectează vietile noastre de zi cu zi, punând in mişcare o serie de evenimente al căror rezultat nu l-am fi putut prevedea niciodată.
E aproape doua dimineaţa şi sunt încă trează. Înainte de asta m-am zvracolit in pat, încercand să adorm, dar în cele din urmă, am renunţat. Acum stau la biroul meu, cu stiloul in mână meditand la propria mea întâlnire cu destinul. Nu e ceva neobişnuit pentru mine, dar este singurul lucru la care mă pot gandi în ultima vreme.
E noapte, atâta linişte, tăcere, doar ceasul ticăie pe unul din rafturile bibliotecii. Uneori tacerea poate fii atat de zgomotoasă. Privesc foaia alba din faţa mea şi nu ştiu de unde să încep, începutul este mai greu.
Privesc cana de cafea aburindă, mirosul ei mă îmbată, mă las purtatîae acest simţ, închid ochii, un zgomot ritmic imi suna in urechi, cadenţat, palmele negre se lasă, întai una apoi cealaltă, la intervale egale , asupra pielii de capră ce acopera toba, un gând imi strafulgeră prin minte, parca ar fi tobe bongo. Deschid ochii alungând din minte imaginea, care însa stăruie. Privesc coala alba din faţa mea, apropii stiloul şi dau să scriu, nimic. Apoi, privesc mai cu atentie, stiloul, este un stilou negru, cu penita de aur, este foarte vechi, caţi să aiba ,50-60 de ani. Îl am de la bunica mea şi este intr-o atat de buna stare. Acest stilou , cu peniţa de aur imi dă un sentiment , nici nu stiu cum sa-l definesc, am senzatia că acest stilou ascunde un mister, o taină, iar eu ma aflu in posesia ei. Trebuie numai să o găsesc şi să elucidez misterul.
Ciudat, foarte ciudat, am vrut să încep cu noi, am vrut sa vorbesc despre mine şi despre, omul pe care-l iubesc, dar se pare că aceasta întalnire miraculoasă face parte din continuarea poveştii mele.
Tragedia care mi-a marcat viaţa, a inceput acum cu mai bine de trei ani si jumatate în urmă, când am fugit pentru ultima oara de mine, am fugit de viaţa mea, am fugit de durerea unei vieti, am fugit de tristete, dar şi de bucurie, am fugit de lume, pierzându-mă in marele conglomerat uman.
Povestea mea incepe undeva, la începutul unui martie friguros, când cu ochii în lacrimi, cu un copil, înca adormit in braţe si cu o valiză,î n care imi înghesuisem strictul necesar, am urcat in masina, care avea să ne ducă pe cărarile încă neumblate ale vieţii.
Amintiri dintr-o altă viaţa mi se perindau prin faţa ochilor, le priveam, ca pe un film, sufletul meu ingheţase, nu mai puteam avea nici o reacţie.
Priveam noaptea şi ea ma privea pe mine, lacrimile imi curgeau pe obrajui prelingandu-se pe gât în jos, dar eu nu le simţeam.
Soseaua era libera, nu se vedea nici o maşină, nici om, nici animal.
Nimic! Era mai bine aşa.
Am privit pentru o secundă în oglinda retrovizoare, la puiul meu, care dormea linistit, invelit în cele mai frumoase vise, vise pe care doar copiii le pot avea.
Pentru o secunda am încercat să mă gândesc la visele mele, la visele mele din copilarie, am alungat gândul, nu era momentul să mă gândesc, nu mai vroiam să mă gândesc, nu mai puteam să mă gândesc.
Un zâmbet, strabatu chipul copilului meu, un oftat satsfăcut, ieşi de pe buzele ei şi s-a intors pe partea cealalta, continuându-şi visul.
"Oare ce va fi cu noi?" "Oare spre ce ne îndreptam?", erau întrebările care imi obsedau mintea.
Imi era greu sa ma gândesc, deoarece nu găseam nici un răspuns, nici o soluţie,aşa ca mi-am impus sa nu ma mai gândesc şi să mă las în voia destinului, oricum nu ma puteam opune acestei forţe, care imi guverna viaţa.
Nu ma puteam opune destinului!
Oare ne putem opune destinului, sorţi? Oare putem schimba traiectoria vieţii noastre? O traiectorie, care a fost cu mult timp , chiar inainte de naşterea noastră, trasată pe pânza atât de fragilă a vieţii?
Pe atunci înca nu mi se deschisese orizontul, orizontul meu nu exista, iar eu doar supravieţuiam. A fost nevoie de un efort , ca să mă opun, să ies, căci mă simţeam prinsă, fără scăpare, intre zidurile mult prea strâmte ale unei vieti, care nu era a mea.
Dar aceasta este o alta poveste pe care am să v-o istorisesc când va veni momentul .
Întrebări şi iar întrebări, erau unele mai simple altele mai complexe, dar tot întrebări se numeau. Nu ştiam raspunsul, poate nu-l voi ştii niciodata.
Am alungat tot din minte, sau cel putin aşa am crezut eu, am sperat eu. Singurul lucru important , în acel moment era ,ca eram impreună cu fiica mea, in rest nu mai conta, nu mai vroiam să ştiu nimic, aveam nevoie de o pauză, de un moment de respiro, de un moment numai pentru mine, pentru noi
E aproape doua dimineaţa şi sunt încă trează. Înainte de asta m-am zvracolit in pat, încercand să adorm, dar în cele din urmă, am renunţat. Acum stau la biroul meu, cu stiloul in mână meditand la propria mea întâlnire cu destinul. Nu e ceva neobişnuit pentru mine, dar este singurul lucru la care mă pot gandi în ultima vreme.
E noapte, atâta linişte, tăcere, doar ceasul ticăie pe unul din rafturile bibliotecii. Uneori tacerea poate fii atat de zgomotoasă. Privesc foaia alba din faţa mea şi nu ştiu de unde să încep, începutul este mai greu.
Privesc cana de cafea aburindă, mirosul ei mă îmbată, mă las purtatîae acest simţ, închid ochii, un zgomot ritmic imi suna in urechi, cadenţat, palmele negre se lasă, întai una apoi cealaltă, la intervale egale , asupra pielii de capră ce acopera toba, un gând imi strafulgeră prin minte, parca ar fi tobe bongo. Deschid ochii alungând din minte imaginea, care însa stăruie. Privesc coala alba din faţa mea, apropii stiloul şi dau să scriu, nimic. Apoi, privesc mai cu atentie, stiloul, este un stilou negru, cu penita de aur, este foarte vechi, caţi să aiba ,50-60 de ani. Îl am de la bunica mea şi este intr-o atat de buna stare. Acest stilou , cu peniţa de aur imi dă un sentiment , nici nu stiu cum sa-l definesc, am senzatia că acest stilou ascunde un mister, o taină, iar eu ma aflu in posesia ei. Trebuie numai să o găsesc şi să elucidez misterul.
Ciudat, foarte ciudat, am vrut să încep cu noi, am vrut sa vorbesc despre mine şi despre, omul pe care-l iubesc, dar se pare că aceasta întalnire miraculoasă face parte din continuarea poveştii mele.
Tragedia care mi-a marcat viaţa, a inceput acum cu mai bine de trei ani si jumatate în urmă, când am fugit pentru ultima oara de mine, am fugit de viaţa mea, am fugit de durerea unei vieti, am fugit de tristete, dar şi de bucurie, am fugit de lume, pierzându-mă in marele conglomerat uman.
Povestea mea incepe undeva, la începutul unui martie friguros, când cu ochii în lacrimi, cu un copil, înca adormit in braţe si cu o valiză,î n care imi înghesuisem strictul necesar, am urcat in masina, care avea să ne ducă pe cărarile încă neumblate ale vieţii.
Amintiri dintr-o altă viaţa mi se perindau prin faţa ochilor, le priveam, ca pe un film, sufletul meu ingheţase, nu mai puteam avea nici o reacţie.
Priveam noaptea şi ea ma privea pe mine, lacrimile imi curgeau pe obrajui prelingandu-se pe gât în jos, dar eu nu le simţeam.
Soseaua era libera, nu se vedea nici o maşină, nici om, nici animal.
Nimic! Era mai bine aşa.
Am privit pentru o secundă în oglinda retrovizoare, la puiul meu, care dormea linistit, invelit în cele mai frumoase vise, vise pe care doar copiii le pot avea.
Pentru o secunda am încercat să mă gândesc la visele mele, la visele mele din copilarie, am alungat gândul, nu era momentul să mă gândesc, nu mai vroiam să mă gândesc, nu mai puteam să mă gândesc.
Un zâmbet, strabatu chipul copilului meu, un oftat satsfăcut, ieşi de pe buzele ei şi s-a intors pe partea cealalta, continuându-şi visul.
"Oare ce va fi cu noi?" "Oare spre ce ne îndreptam?", erau întrebările care imi obsedau mintea.
Imi era greu sa ma gândesc, deoarece nu găseam nici un răspuns, nici o soluţie,aşa ca mi-am impus sa nu ma mai gândesc şi să mă las în voia destinului, oricum nu ma puteam opune acestei forţe, care imi guverna viaţa.
Nu ma puteam opune destinului!
Oare ne putem opune destinului, sorţi? Oare putem schimba traiectoria vieţii noastre? O traiectorie, care a fost cu mult timp , chiar inainte de naşterea noastră, trasată pe pânza atât de fragilă a vieţii?
Pe atunci înca nu mi se deschisese orizontul, orizontul meu nu exista, iar eu doar supravieţuiam. A fost nevoie de un efort , ca să mă opun, să ies, căci mă simţeam prinsă, fără scăpare, intre zidurile mult prea strâmte ale unei vieti, care nu era a mea.
Dar aceasta este o alta poveste pe care am să v-o istorisesc când va veni momentul .
Întrebări şi iar întrebări, erau unele mai simple altele mai complexe, dar tot întrebări se numeau. Nu ştiam raspunsul, poate nu-l voi ştii niciodata.
Am alungat tot din minte, sau cel putin aşa am crezut eu, am sperat eu. Singurul lucru important , în acel moment era ,ca eram impreună cu fiica mea, in rest nu mai conta, nu mai vroiam să ştiu nimic, aveam nevoie de o pauză, de un moment de respiro, de un moment numai pentru mine, pentru noi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu