Gustul cafelei

E dimineata, lumina se lupta cu intunericul, iar eu stau in fata unei coli albe de hartie si privesc. Simt nevoia sa scriu si iar sa scriu, sa imi las ofurile si amarurile aici pe coala alba din fata mea. Simt nevoia sa ma destainui, sa vorbesc pur si simplu, chiar daca totul va ramane un momolog.
Imi place foarte mult sa comunic sa am contact cu oamenii, sa discut cu ei, dar fiecare este grevat de propria lui problema, asa ca nu mai este timp si de problemele mele. Intr-un fel ii inteleg si incerc sa fiu mai rabdatoare cu cei din jurul meu, caci foarte tarziu am inteles ca si ceilalti conteaza.

Asa ca am luat o hotarare, sa ma retrag, sa ma retrag din lumea asta, lume preocupata doar de bani si de ziua de maine si sa reintru in lumea mea. Lumea mea este o lume curata, in care sperantele si visurile nu a murit, in inca mai pastrez copilul din mine.
Lumea mea este alcatuita din lucruri marunte: din deserturi nesfarsite pe a caror dune de nisip se unduiesc caravane, din chiparosi, a caror aroma ajunge departe, departe , purtata pe aripa unui nor intamplator, din oaze cu ape cristaline, unde calatorul ostenit isi poate potolii dogoare trupului si vapaia sufletului, din povesti murate de unda izvorului, imprastiate de vant, luminate de luna. Aceasta este lumea mea. In lumea mea, vei intalnii glasurile copilariei, vei intanii credinte si mituri de mult uitate. Aceasta este lumea mea. In lumea mea vei gasi flori si vise si amintiri asemeni unor micute zane, care dorm ascunse intre petalele crinilor.
Am invatat sa privesc florile cu mai multa atentie, caci prin intermediul lor, poti cunoaste oamenii. Toti oamenii au cate o floare preferata, floarea mea preferata este Crizantema salbatica sau cum mai este numita in limbajul popular (vazdoaga). Are ceva aparte aceasta floare, in primul rand traieste mult mai mult decat celelalte flori si ma pot bucura de dansa mult mai mult timp si ma atrage pentru ca, rezista cu stoicism in fata vitregiilor naturii.

Se indoaie sub povara vantului sau a ploii, dar nu se rupe, avand atat de bine infipte radacinile in pamant, caci chiar daca ai vrea s o smulgi, nu poti.
Florile te caracterizeaza, florile capata un pic din personalitatea ta.
Dar sa trec mai departe caci nu vreau sa ma lansez intr-o pledoarie despre flori, cu toate ca as putea, dar simt ca altceva am de spus acum, altceva ma framanta.
Din aceasta cauza am luat hotararea sa scriu si iar sa scriu, pana imi voi limpezii mintea, iar gandurile se vor succeda intr-o ordine fireasca.
Da, scriu despre diverse lucruri, banalitati pentru unii, dar pentru mine foarte importante, voi continua sa scriu despre vreme, despre timp, despre oameni, despre dragoste, despre ura, despre intuneric, despre lumina, despre orice pana voi ajunge la punctul spinos.
Lipsa de imaginatie, pauza de memorie, mai iau o gura de cafea, "S-a racit!" "Ce repede trece timpul!"
Uneori imi dau seama de trecerea timpului dupa gustul cafelei: dimineata aburinda, se desfata in toata splendoarea ei, asemeni unei ninfe africane, in cana mea de portelan albastru.
Am aproape un an de cand am cana de portelan albastru, am primit-o i dar de la vecina mea, ca sa imi aduca spor si abundenta, atunci cand si-a sfintit casa.
La noi este obiceiul, ca, canile care au fost asezate in cele patru colturi ale casei, cani umplute cu faina, zahar, orez, malai, caci asa e obiceiul sa fie date de pomana.
Si uite asa am primit si eu cana de portelan albastru. Iar de atunci nu mai pot sa beau cafea decat din cana de portelan albastru.
In cana de portelan albastru cafeaua ramane mai mult timp aburinda, iar eu o savurez pe indelete.
Imi este foarte draga cana de portelan albastru, dar incerc sa nu ma "atasez de ea, realizez ca intr-o zi se va sparge, dar...pana atunci mai este putin.
Dar daca se va sparge, ne pregatim inconstient pentru esec, pentru a piede si daca totusi se va intampla acest lucru, imi voi cumpara o alta cana, dar nu va mai avea culoarea albastra, ci imi voi lua o cana de portelan rousu, caci nu este bine sa ne amintim despre ceea ce a fost.
Va fi rosie ca focul, sa-mi arda degetele si sa imi friga buzele, iar atunci fara sa imi dau seama ma voi gandii la cana de portelan albastru.
Este atat de greu sa lasi trecutul in urma, sa-l maturi asemeni unor cioburi de portelan, in permanenta iti vei aminti de el si fie vei zambii sau vei plange, depnde de experienta fiecaruia.
Nu trebuie sa uitam trecutul, dar asta a fost o cu totul alta tema pe care am dezbatut-o anterior
Fie ca avem amintiri pacute sau nu, fie ca am avut , avem sau nu resentimente, cert este un lucru, imi voi amintii cu placere de cana de portelan albastru.
Dupa cum spuneam, uneori cand cafeau ramane in cana de portelan albastru, pot masura timpul dupa gustul ei. Spre pranz, cafeau rece capata un gust salciu, dar este inca buna de baut, insa... cu cat timpul se scurge in defavoarea zilei, cafeau din cana de portelan albastru capata un gust aspru si nu o mai pot bea, ramanand acolo pana a doua zi.
Cafeaua aspra lasata cu o seara in urma, s-a evaporat si nu gasesc decat cana goala, care mai pastreaza urmele unei cafele ce a fost facuta cu 24 de ore inainte.
Iau cana de portelan albastru, o spal si o reumplu cu cafea neagra si aburinda, desfatandu-ma din nou cu aroma gustului, e semn ca o noua zi a inceput.

Psiholog Ilinca Ioana Rusu