Ganduri

Lunile trec unele dupa altele, azi e luni, maine e vineri, zile si nopti si nopti si zile, rasitrituri purpurii si apusuri blande si iata ca pe nesimt am intrat in cea de-a noua luna a anului , acum a inceput si uite ca nici nu simt ca ea se si termina, privesc in urma mea, privesc cu nostalgie si totusi sunt mandra de ceea ce las urmasilor mei.

A fost un an lung si greu, esecuri, lovituri sub centura, cuvinte dure, priviri piezise m-au facut sa plang amarnic, creind un zbucium nefiresc sufletului meu, un zbucium nascut dointa sufletului meu de a face , de a realiza, de a lasa ceva in urma mea si indiferenta celor din afara.

Vorba frantuzului -asta e viata- ne ridicam, ne scuturam de praful in care am fost aruncati, sau daca e noroi, ne ia ceva mai mult timp, pana ce acesta sa se usuce, ne evaluam tinuta, care e putin mototolita si ne continuam drumul. Ce usor e sa vorbesc! Pana si eu am ajuns sa ma minunez de asta, recunosc nu mi-a usor sa trec peste rautatea si indolenta oamenilor, peste cuvinte inutile si vorbe aruncate intr-o doara, gratuite, spuse de dragul de a fi spuse.

La inceput m-a uimit violenta cu care veneau spre mine, lovind si taind in carne vie, despicandu-mi suftul in doua.

Deosebirea dintre arma alba, care poate doar sa iti raneasca integritatea fizica, cuvantul, iti poate ranii sufletul, sufletul... acea mica parte a corpului uman, in care adunam vise si sperante desarte, amintiri ale unui trecut indepartat, vise pe care uitam sa le mai implinim, sufletul poate zdrobit cu un simplu cuvant.

De-a lungul anilor am invatat, cum pot sa fac ca suferinta sa fie minima, victimele sa se ridice la un numar minim, iar ranile sa nu se extinda.

Recunosc inca mai pot fi ranita si ma simt anulata sufleteste, ma opresc pt o secunda, imi ling ranile, injur ca un birjar, dand la toti dracii, reusind astfel sa dau afara furia, care imi intuneca judecata si apoi ma ridic, imi fac o cruce mare, spunand un Doamne ajuta si apoi ma uit in jur sa vad ce pot sa fac.

Clipele trec pe nesimtite ,in defavoarea mea, care am regasit placerea de a scrie si nu imi dau voie sa imi termin gandul si povestea.

O data imi faceam un timp numai pentru mine si pentru povestile mele, imi faceam timp pentru a-mi aminti.

Numai ca acea Eu, a crescut si a mai adaugat o suvita alba, un mic rid pierdut in coltul ochiului si noi experiente la catastiflul maturitatii.