Prostia omeneasca

Am prostul obicei, de a ma atasa de oamenii din jurul meu. Am prostul obiei de a le daruii, chiar daca nu au nevoie. Am prostul obicei de a-i imbogati , caci ii vad atat de slabi si de saraci, iar eu imi iau acest rol derol de salvator in serios. Am stat si m-am intrebat de unde vine aceasta nevoie de a salva, de a sustine, de a imbogatii.Tot eu mi-am dat raspunsul din copilarie, dintr-o tinerete zbuciumata, dintr-o viata searbada,o viata care nu era a mea. Aici intra in joc o nevoie de-a mea, de a ma face utila si indispensabila, de a fi nucleul vietii oamenilor de langa mine. Abea mult mai tarziu mi-am dat seama ca nu este asa si nu va putea nicicand sa fie asa, pot doar sa fiu un om important pentru mine, pentru copilul meu si pentru cei ce ma iubesc cu adevarat. Tot ce ceream eu sunt certitudini, din pacate nimeni nu imi poate oferii o garantie a viitorului. Si sub toate acestea, sta mascata si aranjata frica, frica de singuratate, frica de abandon, frica de moarte, cred ca ati ramas surprinsi si a-ti intreba, "dar ce cauta moartea aici?" Din pacate moartea este singura certitudine din viata unui om. Dar nu mai vreau sa o aduc in discutie, caci nu este un subiect prea incitant. Imi cunosc frica si lupt cu ea. Ma simt neanteleasa si trebuie sa folosesc mult prea multe cuvinte, pentru a il face pe interlocutorul meu sa priceapa macar a zecea parte din vorbelle mele. Si am cam obosit, m-am saturat explicatii peste explicatii. Si poate din aceasta cauza ma izolez, pentru a nu judeca. Mie insa-mi imi este frica sa nu fiu judecata de catre cei din jur, ei arunca cu "bolovanii vorbelor", fara sa stie ca astfel pot omora sufletul unui om si in consecinta ma feresc sa judec la randul meu, uneori mai pasesc peste granita aceasta, imi depasesc limita aceasta impusa de mine, de a nu judeca Noi oamenii avem in noi germenele acesta rau, cred ca ne nastem cu el, iar pe parcursul vietii il lasam sa creasca si care ne impinge sa criticam, sa blamam si sa aratam, prin comparatie cat de prosti si nestiutori sunt cei din jur si cat de destepti si atot stiutori suntem noi. Recunosc am cazut si eu in pacat Apoi m-am nascut pentru a nu stiu cata oara pentru a devenii constienta de mine, a devenii constienta de propri-ami valoare, de faptului ca sunt OM. Inca mai razbat traumele trecutului, tecut cu care am incercat sa ma impac, dar se pare ca au mai ramas lucruri nerezolvate, cuvinte nespuse, lacrimi nevarsate Din dorinta de afirmare, de a iesii cat mai repede din anonimatul care ne-a dominat atat amar de ani si de a arata cine suntem, uitam adesea cine am fost si cum am pornit la drum. Am intalnit multi oameni au pasit peste aceasta granita invizibila dintre mandrie si orgoliu. Candidatele preferate au fost femeile, dar sunt sigura ca sunt si numerosi barbati, numai ca ei fiind sexul tare , cosidera ca este o adevarata blasfemie sa isi arate ca au gresit, ca au calcat stramb din puct de vedere social si uman. Femei cu o stima si cu o imagine de sine scazuta, niste victime ale propriilor constiinte, victime ale unor modele comportamentale invechite, care apartineau unei alte lumi, indoctinate si moarte, inghetate sufleteste. Planseste si vaiete, lamentatii si tot tacamul unei comedii ieftine. "Vai nu mai pot!, Nu mai vreau! Nu mai suport, m-am saturat!", daca nu mai poti, i-ati lumea in cap si dute unde vezi cu ochii, nu te pune nimeni sa stai cu forat. Dar fa ceva nu sta si striga sa te auda tot targul. Si vine o vreme , cand aceste fiinte, victime intr-un fel sau altu, victime ale societtatii, ale propriilor temeri si angoase, victime ale urii si trecutului interfamilial, victime ca au carat poveri care nu sunt ale lor, victime ca au dus o viata care nu le apartine (va mai amintiti de articolul, despre copil si joc, ca parintele se intreaba la modul cel mai inocen cu putinta-"Imi seamana?", iar copilul devine putatorul neamplinirilor acelui parinte, parintilor, imi cer iertare, caci daca eu sunt parinte singur, am invatat sa pun totul la singular). Si dupa cum spuneam, vine o vreme cand aceste fiinte, innlantuite de concepii, principii, moraliati si multe altele de genul asta, invata sa se ridice, sa isi rupa lanturile si sa isi dea sema ca mai exista si o altfel de viata. Aceste fiinte submisive, care au trait, ca sa-i multumeasca pe altii, au trait intr-o societate fara printipuri, vorba lui Farfuride(iar multimea in delir se ridica in picioare aplaudand frenetic), ajung sa se impuna, prin ceva, sa fie apreciate, sa fie valorificate si sa capete incredere in ele, intalnesc oameni, care le apreciaza pentru ceea ce sunt si nu vor sa le schimbe la ele. Iar ele incep sa cresca putin cate putin in proprii lor ochi. Un strigat mut, strabate aerul, il taie, il biciuie SUNT, l-am auzit de mii de ori si eu l-am strigat si inca il mai strig, poate ma va auzii cineva, dar pana atuci, doar eu trebuie sa-l aud. Unii ar numii aceasta mandrie, altii ar numi-o orgoliu sau prostie, toate aceste acceptiuni sunt valabile eu as numi-o, Constientizarea faptului ca esti Om, ca ai o valoare, ca esti puternic, constientizarea faptului ca esti singur, ca esti un leu sau o leoaica intr-o lume plina de sacali, ca esti un invingator. Oamenii critica, aruncand cu bolovanii cuvintelor, netinand cont ca pot stivii un suflet, un lujer viu, care se inalta spre soare, un lujer ce vrea sa traiasca in ciuda noroiului si gunoaielor din jur. Ei nu suporta ca esti altfel, ca esti mai bun ca ei si colac peste pupaza le demonstrezi asta, iar ei in nimicnicia lor nu pot accepta. Cu timpul puii de lei, care vor sa, epateze, egalandu-i macar le sramosii lor, vor invata sa-si stapaneasca dorinta , impulsul, mandia si se vor dezvolta in delinatatea si splendoarea puterii lor, dupa cum stim puterea este interioara. Va impartasesc aceste ganduri rupte dintr-o poveste de viata, traite si simtite pe propri-mi pile. Mai intai trebuie sa traiesi, sa sufei, sa fii terfelit prin noroi, sa mori, sa fi un rebut uman, ca apoi sa stii ce inseamna sa fii Om viu. "Este o vreme, cand este mult mai periculos de a ramane boboc, decat sa infloresti"- nu imi mai amintesc autorul, tipic pentru mine. Pamana data viitoare va doresc o zi buna Material realizat de Psiholog Ilinca Ioana Rusu

Copilu si Jocul

"Copilul pentru as dezvolta complet si armonios personalitatea, are nevoie de iubire si intelegere" (Declaratia Adunarii Generale a Natiunilor Unite-noiembrie 1959-privind drepturile copilului)
Copilul, nu stie sa-si traiasaca copilaria, adultului ii revine sa o cunoasca.
Inca din primele zile ale aparitiei unui copil, apare intrebarea, poate nu intotdeauna, rostita de parinti "Imi seamana?
Raspunsul asteptat nu inseamna neaparat, confirmarea unei dornte, ci mai curand incercarea de a definii o personalitate inca neconturata.

Parinti doresc cu ardoare ca macar o parte din personalitatea lor, partea cea mai buna sa fie cuprinsa in farama d om, care-i poarta sperantele de viitor.
Copilul este purtatorul bucuriilor, viselor neamplinite si nadejdilor de viitor.
Copilul este o personalitate in sine, oricat ar parea de curios, aceasta mica personalitate apare inca din primele saptamani de viata.
Prin studierea personalitatii copilului avem posibilitatea unei incursiuni in propriul trecut, in propria noastra copilarie.Este bine sa cunoastem psihologia copiluli, deoarece copilul este micul germen al speciei umane, este viitorul nostru. Si pentru a-i asigura un viitor noi adultii trebuie sa-l indrumam. Si pentru a-l indruma trebuie sa cunoastem cateva aspecte esentiale specifice copilului,JOCUL.
JOCUL este activitateaspecifica copilului, prin joc el ia contact cu realitatea, prin joc se exteriorizeaza intreaga viata psihica a copilului, in joc copilul isi exprima emotiile, cunostintele, isi satisface dorintele si se elibereaza tensional.
Jocul este principalul instrument de formare si dezvoltare a capacitatilor psihice ale copilului. Nici una dintre insusirile lui psihice neputand fi imaginate in afara jocului
Jocul este o capacitate proprie copilului. Jocul este o etapa obligatorie in evolutia totala a copilului
Copilaria este data copilului sa se joace.
In viata exista un timp pentru toate si printre acestea multe exista si un timp al jocului.
Parinti, nu lipsiti copii de copilarie, de joc si joaca, copii care nu se joaca, sunt copii mai tristi si mai singuri si poate si mai batrani.
Jocul, stimuleaza cresterea capacitatii de a traii din plin , cu pasiune fiecare moment, JOCUL POATE FI CONSIDERAT O COMPLEXA SCOALA A VIETII
JOCUL este un prim si fundamental izvor al dezvoltarii personalitatii.
Prin joc copilul cauta sa depaseasca situatia imediata si sa-si realizeze scopurile fictive. "Jocul pregateste viitorul , potolind nevoile prezente"-Claperade

Poate ma veti intreba de ce m-am oprit asupra jocului si de ce caut sa-i scot in evidenta importanta pe care o are, pentru ca mi-a fost dat sa intalnesc si sa lucrez cu, copii fara copilarie. Lucrez alaturi de copii care nu au invatat ce inseamna sa te joci, ce inseamna joaca, ce inseamna joc, jocul spontan si fara grija, jocul copilului, care stie ca mama si tata vor fi acolo cand se va intoarce de la locul de joaca.
Copii mult prea traumatizati de o societate mult prea egoista, prea avara, care loveste cu buna stiinta in tot ce are ea mai de pret in viitorul ei, in copii.
Copii batrani, care au uitat sa zambeasca, au uitat sa se mai joace, acum griji si nevoi, frici si temeri, zgandara gandul si somnul copilului.
O intrebare nerostita citesc in ochii acestor copii Se va mai intoarce mama? Se va mai intoarce tata? Oare isi mai amintesc de mine?

M-am ingrozit cand le-am privit desenele in care si-au zugravit propria istorie de viata.
Acesti copii, acesti pui zburataciti de vantul ce le sfichiuie copilaria m-au invatat sa privesc mai cu atentie spre mogaldeata din viata mea, sa ii ofer din viata mea mult mai mult decat am invatat sa ofer, Privirile lor triste m-au invatat ce conteaza cu adevarat in viata.
Comoara unui parinte sunt copii. Dar putini stiu asta!

Va urma

Psiholog Ilinca Ioana Rusu

Copilatie

"Copilul rade: intelepciunea si iubirea mea e jocul!
Tanarul canta: jocul si intelepciunea mea e iubirea!
Batranul tace: iubirea si jocul meu, e intelepciunea!"

Primul zambet al copilului si primele lacrimi in ochii mamei… Este multa bucurie,dar si o tristete ancestrala, din vremuri stravechi.

Getii plangeau la nasterea unui copil, fiindca o fiinta umana avea sa infrunte greutatile vietii si radeau la moarte, fiindca mergeau la zeul lor cel mare, la Zamolxis.

Undeva, in adancurile nebanuite ale sufletului nostru pastram, poate, tristetea getilor, dar uitam de ea si pastram doar bucuria.

Venim pe lume purtand, fara sa stim, dupa noi toate sentimentele, visele,sperantele, tristetile si bucuriile parintilor nostrii…Natura ne ajuta sa facem primul gest de autoaparare; le ascunde undeva in adancul fiintei noastre si ne lasa sa descoperim singuri daca am primit Cutia Pandorei sau Comoara lui Alladin.

Copilul isi recunoaste mama, ii simte bratele ocrotitoare, ii aude vocea calda si face cunostinta cu dragostea…

Copilul isi priveste si isi misca manutele: este un mare progres in evolutia lui, dar

este si primul joc. Primul joc pe care il indrageste, primul joc prin care incepe sa castige experienta, sa culeaga intelepciune. Afla ce lucruri noi si minunate i se pot intampla

doar daca intinde manutele…

Prima despartire de mama si copilul afla ce inseamna cuvantul dor…

Prima jucarie draga stricata si copilul face cunostinta cu tristetea…

Jucandu-se sufletul lui regaseste sentimente umane din mostenirea parintilor sai, le imbogateste si le modeleaza. Pentru el viata este un jocul, iar jocul este viata lui.

Unde si cand se termina copilaria? Poate atunci cand facem pentru prima data

cunostinta cu dezamagirea? Poate atunci cand jucaria preferata este uitata intr-un colt pentru ca privim castanii infloriti? Poate atunci cand nu auzim ce spune colegul sau colega din fata noastra pentru ca nu vedem decat cel mai frumos zambet din lume?

Nimeni nu stie cu adevarat… Ne trezim intr-o dimineata si ne dam seama ca

lumea s-a schimbat, ca totul este altfel in jurul nostru, ca sunt o multume de lucruri si oameni despre care, pana ieri, nici nu stiam ca exista. Credem ca putem realiza orice,credem ca putem fi cei mai importanti oameni din lume, credem ca lumea se sfarseste

daca biletelul pe care l-am scris nu va avea raspunsul pe care il visam. Tot ce pana mai ieri insemna viata noastra sunt doar niste copilarii pentru ca acum jocul care ne

fascineaza este mult mai serios si mai profund: prima iubire.

Facem totul pentru prima iubire: devenim strategi desavarsiti si concepem aproape in fiecare zi alta strategie ca sa cucerim persoana iubita, dar vrem ca totul sa para un

joc, un simplu joc. Avem de undeva, din adancurile sufletului nostru, intelepciunea de a

construi cel mai frumos si irepetabil vis de iubire, dar si de a merge mai departe cand ne trezim si ne trebuie armuri de otel ca sa nu fim zdrobiti.

O adiere de vant ne racoreste obrajii inlacrimati si totusi nici o frunza nu se misca,totul este linistit in jur. Este doar mana unui parinte sau a unui bunic care ne sterge, in tacere, lacrimile. Linistea ne invaluie si suntem fericiti ca am regasit umarul pe care ani

de zile am putut plange, bratele care ne-au ocrotit si unde ne-am simtit in sigurata.

Oare cand le-am privit ultima oara, cu adevarat, ochii plini de dragoste? Oare cand i-am privit ultima oara altfel decat ca pe nistre batrani care nu inteleg nimic din zbuciumul tineretii?

N-au uitat ca au fost tineri vor doar sa ne ocroteasca, au incredere in noi doar le

este teama ca ni s-ar putea intampla ceva rau, ne inteleg doar ar vrea sa nu repetam greselile lor si sa avem o viata tesuta cu aur si argint.

In vremuri stravechi oamenii aduceau jerfe materiale la templele zeilor pentru a afla ce le-au sortit zeii sau pentru a le cere iertare.

La templul vietii se jerfesc vise si sperante, insa niciodata oracolul nu ne spune ce ne este sortit. Ne invata, in schimb, sa daruim celor din jur respect, bucurie, speranta fara sa asteptam ceva in schimb.

Cand vei sti sa asculti tacerea templului vietii vei putea sa intelegi ca pentru copilul care rade intelepciunea si iubirea este jocul, pentru tanarul care canta jocul si intelepciunea este iubirea, iar pentru batranul care tace iubirea si jocul este

intelepciunea.

Un lucru inedit- partea a doua

Fericirea, as defini-o ca si capacipatea umana de a face fata nefericirii.
Fericirea este motivatia vietii si ne legam de oameni, jurand sa-i facem fericit pana la adanci batranete, sacrificandu-ne, dar uitand de noi, uitand de propria noastra fericire.
Oare de ce aud in permanenta "Vreau sa te fac fericit/a!", cand as putea auzii "Vreau sa ma fac fericita!"
Eu cred ca devenim fericiti in momentul, in care ii facem fericiti pe cei din jurul nostru, iar ei sunt pur si simplu fericiti, pentru ca noi suntem fericiti. Ciudat joc de cuvinte. Pentru ca atunci cand esti fericit esti generos "Singurii dintre voi care vor fi cu adevarat fericiti, vor fi aceea care vor cauta sa fie de folos altora", din pacate nu imi amintesc autorul.
Atunci cand daruiesti din preaplinul sufleului tau, unor oameni, care nu au avut o sansa egala la viata cu a ta .
Daruind si facand un om fericit, devii tu insati fericit, aici functionand principiul bumerangului, cu cat daruiesti, cu atat mai mult vei primii, caci totul se intoarce inzecit. As putea spune ca aici e vorba de energie pura, pozitiva sau negativa. Energia pleaca din tine, ajunge la cel caruia ii este destinata, acel om o amplifica cu energia proprie, daruind-o la randu-i, apoi ea pleaca in Univers si se reantoarce la cel ce a daruit-o , inbogatita, cu energia spatiului cosmic.
"Mii de lumanari pot fi aprinse de la flacara uneia singure, iar durata acesteia nu va fi scurta. Fericirea nu scade daca este impartita"
Fericirea se definste in mii de feluri si functie de fiecare om, de personlitatea lui.
unii oameni pot fi fericiti datorita unor lucruri marunte, dar majoritatea sunt nefeicti pentru ca nu au aceste lucruri marunte.
Fericitea este un diamant cu mii si mii de fatete, totul e sa o gasesti pe cea potrivita.
"Oamenilor le este greu sa fie fericiti, deoarece intotdeauna, vad trecutul mai frumos decat a fost, prezentul mai rau decat este, iar viitorul mai dificil decat va fi"
Invata sa alungi lacrima cu un suras, invata sa zambesti atunci cand esti trist, caci numai zambind vei invinge suferinta.
Dar ce inseamna , cum putem definii fericirea? Fericirea este o lumina in cel mai intunecat colt al fiintei noastre.
"FLACARA mica si fidela, rabdatoare si neschimbata, pe care este bine sa o insufletim in fiecare zi, sa o adapostim de furtuna, sa o aparam de urgiile supararilor sau de ploaia disperarii"- Jaques Salome

Va urma
Material intocmit si elaborat de Psiholog Ilinca Ioana Rusu

Un lucru inedit

"Fericiti cei ce dorm, fara sa se teama de vise'- Octavian Paler
Ma gandam despre ce as putea sa scriu astazi? vroiam sa scriu despre ceva cu totul si cu totul deosebit si unic in acelasi timp.
Am rasfot carti, am privit imagini, am ascultat acorduri muzicale, am intrebat cerul, dar nimic, nici o idee, nu se producea acel declic, nu imi venea aceeea idee, sa ma faca sa incep sa scriu, cu alte cuvinte imi lipsea muza inspiratiei.
Si totusi am uitat ceva, am uitat sa privesc in mine, sa-mi ascult gandurile sa-mi rememorez amintirile, sa-mi traiesc visele.
Si toate aceste ganduri , vise, amintiri au la baza ceva foarte solid, promisiunea fericirii.
Declicul se produsese, scliprea a aparut.
Suna cam ironic sa spui ca Fericirea este un subiect, dar hai sa zicem si asta si totusi este un subiect tabu, pentru ca nu prea-l aducem in discutie si plus de asta nu prea stim ce sa vorbim despre fericire, pentru ca nu stim ce inseamna. Nu prea avem timp sa fim fericiti, in schimb avem timp pentru nefericitre, pentru nefericirea noastra, a altora sau daca nu exista o inventam, amplificand-o pana la extrem. O amplificam prin lacrimi, cuvinte, lamentati si ne vaitam simtindu-ne in siguranta in nefericirea noastra.
Dar nu am de gand sa vorbesc despre nefericire, subiectul meu de astazi este despre fericire si totusi daca vorbim de una, nu o putem exclude pe cealalta, pentru ca sunt cele doua fete ale aceleiasi monede, una este umbra celeilalte, au existenta de sine statatoare, excluzandu-se si completandu-se in acelasi timp.
Fericirea apare in absenta nefericirii si vice versa.
Fericirea nu poate fi apreciata decat atunci cand nu o mai ai, ai pierdut-o! Fals cum nu se poate mai Fals!
Fericirea e o stare, o traire atat de intensa, care nu tine de fenomenele sau oamenii sau realitatea exterioara noua, fericirea exista pur si simplu, si nu tine cont de nici o regula.
Noi, oanenii nu stim sa ne bucuram de lucrurile simple si nu ne dam seama ca datorita simplitatii lor, traim acel sentiment, stare, de implinire.
Nu! noi trebuie sa complicam lucrurile, caci a complica este definitia naturii noastre umane.
Nu este absolut necesar sa te chinuii, sa te martirizezi, sa patimesti, iar la finalul drumului sa spui ca ai atins fericirea.
Imi amintesc de martiriul crestinilor, zambetul si linistea data de fericirea ca vor fi cu El nu le disparea nici in momentul in care isi vedeau pruncii sfasiati de coltii leilor.
Acestia aveau un ideal, o cauza, un scop, stiau cu exactitate ce este fericirea si unde sa o caute.
Dar oare noi stim? Cu siguranta nu, bajbaim.
Lumea s-a schimbat, a evoluat, ramanand inca la statutul ei de Comuna primitiva. oamenii, valorile, principiile, idealurile, nimic nu mai este la fel. Ne-am pierdut autenticitatea, mandria si fericirea pe care ti-o da individualitatea, unicitatea ta de individ.
Si totusi o cautam, alergam, ne zbatem, dandu-ne de ceasul mortii sa o gasim, sa o atingem, sa o traim, fara sa ne dam seama, ca ea este atat de aproape, trebuie doar sa intindem mana si sa deschidem ochii si sa o atingem.
Fericirea este atat de fireasca, accesibila oricui si nu este dificil de obtinut, era mai greu sa obtii o paine intreaga .
Nu trebuie sa te sraduiesti prea mult, ca sa poti sa fi fericit.

Va urma
Psiholog Ilinca Ioana Rusu

ochiul de apa

Asta noapte sau sa fi fost noaptea trecuta, nu imi mai amintesc cu exactitate. M-am intins in pat, asteptand sa ma cuprnda somnul in bratele sale, ochii ma dureau si i-am inchis, sufletul imi era amar de uratenia unei lumi meschine si patimase. Orgolii desarte se resfrang, uitand de frumusetea din ochii copiilor, copii fara soarta, copii fara speranta si visuri, inchisi in cosciugul proriului infinit, copii care nu vor invata niciodata ce inseamna sa fi batran. Indurerata de uratenia aceste lumi, o lume in care am crezut, o lume pe care am vrut sa o inbogatesc cu visele mele, o lume parsiva cu oameni goi si orbi, orbiti demarire si cinste desarta, oameni care au uitat sa iubeasca, au uitat ce inseamna sa daruiasca, oameni ce nu mai stiu sa zambeasca.
Priveam, eram doar un simplu spectator a unui teatru ce se cheama viata
Nu stiu daca am adormit, noaptea era neagra si ma aflam in centru orasului, oras, care nu era al meu. In mijloc era o fantama mare, apa nu mai tasnea, caldaranul era pavat cu dale cu piatra de rau, in spate erau cladirile adormite, cu oci de frereatra intunecate. Luna zambea dulce amar, privid la tot acest spectacol, parca si ea indurerata, "oare astrele stiu ce e aceia iubire, fericire?," m-am intrebat in slsbiciunea mea. Cred ca stiu, doar nu in zadar, oamenii de-a lungul timpului se-au legat destinele de puterea tamaduitoare a cosmosului.
Un ochi de apa, fantana parca era sub el asemeni si luna si ochii mei inchisi, un inger ma privea din spatele acestui ochi de apa, cu mainile impreunate a ruga, ma privea, avea sprancenele usor incruntate , o liniste m-a cuprins. Ingerul era gri arpile, aureola, haina-i lunga totul era din marmura gri si totusi ingerul era viu/ moliciune raspandea, nu duritatea rece a pietrii, doar capul si-l misca, pe fata-i senina se puteau citi toate emotiile, doar ma privea. Cred ca luna a intrat in nori, ingerul gri inclina capul inainte, nu-i mai vdeam ochii, am intrat in panica , m-am speriat, inima imi batea nebuneste, Cu ce gresisem?, vroiam sa vad ochii ingerului, era atata lumina in lucitea argintie a pietrii. as fi vrut sa aiba ochi albastrii, odihnitor de albastrii. asteptarea era grea, nu mai suflam.Ingerul gri, a facut unpas in fata si mi-a zambit
"Ma rugam!"i-am auzit glasul
Din acea noapte, cum inchid ochii, vad ochiul de apa si ingerul din spatele ei.
Sa fie El, ingerul meu pazitor?, cu o noaprte inainte de aceasta aparitie, aveam sufletul greu, ma durea, gemete surde, ma apasau prea tare , eram ranita si as fi vrut sa traiesc, dar umbra ma pandea, am cazut in genunchi hohotind de lacrimi, cuvinte nespuse, gandur si framantari, lacrimile imi curgeu fara sa le pot oprii, le-am lasat sa curga, spasandu-mi sufletul mult prea vitregit de stihiile vietii si am strigat , ridicand ochii spre cer "Unde esti Doamne!" , "Sunt aici, nu ma vezi?", a venit si raspunsul.
Intradevar nu-l vedeam, il percepeam, dar nu-l mai vedeam. Sa ma fi inrait atat de tare?
Si pentru ca nu vedeam, Dumnezeu mi-a trimis un inger gri, cu ochi de lumina si aripi de foc, un inger gri, ce ma va ajuta sa vad, sa vad indaratul oricarei minciuni, sa vad fatarnicia, prfacatoria, micimea unor suflete, ce au uitat sa traiasca.
Sa fie ingerul meu pazitor ? sa fie firul, liana de care sa te apuci, cand ai sufletul greu, da e ingerul meu!
Psiholog Ilinca Ioana Rusu

Un raspuns

Cautand un raspuns, am deschis intamplator, poate nu intamplator, din cate am invatat din scolile prin care am trecut si din propria experienta, Nimic nu este intaamplator, cartea ce se afla intotdeauna alaturi de minesi care nu reusisem sa o citesc.
Toti cautam in aceasta viata, niste raspunsuri, toti avem intrebari fara raspuns, pe care le vom lasa si noi la randul nostru urmasilor nostrii sperand sa gaseasca ei acel raspuns.
Toti cautam raspunsuri, iar asta inseamna progres, progres spiritual, progres aferectiv, progres fizic si psihic.
Toti cautam un raspuns, fara a ne da seama, ca raspunsul se afla in noi. Alteori, chiar daca raspunsul este atat de vizibil, dar pur si simplu nu ne dam seama, pt simplul fapt ca este atat de vizibil, il mai primim prin intermediul oamenilor pe care ii intalnim sau al cartilor, pe care le citim asa cum am patit eu astazi, al unui acord muzical, al coincidentelor intamplatoare, care nu sunt chiar atat de intamplatoare si care se cheama Soarta. dar sa lasam asta pe alta data si sa va arat ce raspuns am primit.
"Incerc intr-o viata sa-mi dau dreptul sa iubesc un om de valoare. Un om de onoare Care sa gandeasca totuna ce spune si ce face. Sa faca ce gandeste si ce graieste. Sa spuna ce gandest si ce faptuieste.
Ma dau de ceasul vietii in cautari febrfrile. Ma risipesc in amurguri, la capatul carora ma pandeste mereu aceiasi durere cumplita, cu al carui gust nu ma pot- inca obisnuii.
Am iubit candva intr-o vreme cu soare inselator, un barbat care mi-a jurat credinta, mi-a promis fericire, m-am lasat sedusa de jocul dragostei lui iscusite, m-am abandonat cu totul promisiunilor lui dantelate.
M-am bucurat nebuneste in toate orele in care m-a imbratisat, ca si cum m-ar fi iubit in delir, facandu-ma sa ma pierd in bratele lui. Am trait cu patima, clipele in care m-a sarutat, ca si cum nu ar fi putut traii fara mine, i-am crezut toate cuvintele. Si am ajuns sa nu mai imi pot imagina nici o zi din restul vietii mele departe de el.
"Nu te increde in vorbele sale" mi-au spus oamenii care il cunosteau dinainte, cu glas intristat de suferinta mea viitoare.
"Crede-l, iubeste-l, daruieste-te lui", mi-au indemnat cu otrava in soapte, femeile suferinde pe care le-a parasit pentru mine, stiind ca astfel ma imping la randu-mi spre prapastia sfarsirii, nascuta din tradare.
"Te minte, nu vezi!", doar vremelnic are nevoie de tine, mi-a spus unul dintre copii lui abandonati, cu acelasi glas naiv si firesc, pe care trebuie sa-l fi avut pruncul, care a strigat imparatul e gol.
Dar gandul meu nu s-a putut intelege cu inima. Mintea mea a invatat sa vada inselatoria, dar inima a refuzat in orbire. Si poate as fi ramas la infinit sa traiesc in indoiala, ca o femeie slaba si fara vointa, daca printr-o inamplatre amara nu l-as fi auzit vorbindu-i celui mai bun prieten al lui, nestiind ca-l aud.
Paralizata de oroarea celor auzite, mai intai mi-am spus, precum femeile ce au fost violate, ca nimeni nu trebuie sa stie nimic.
Mai tarziu cand am avut puterea sa-i vorbesc, m-a contrazis. "Nu credeam ce spuneam Si nu faceam ce gandeam", mi-a zis, cu o saltatura din umeri, anuland toate valorile sufletului meu.
Insa eu cred, cred iremediabil , ca un om de onoare, gandeste tot una ce spune si face. Face ce gandeste si graieste. Spune ce gandeste si faptuieste.
Iar eu ma dau de ceasul mortii sa-l gasesc- Alice Nastase
Si... l-am gasit

Un dar

"Timpul e iute. Mai am un dar
de pret-si caut destinatari sub stele
S-ar putea sa-i caut in zadar;
Si-am sa ma ingrop ca faraonii, cu bogatile mele"

Nina Casian

Yin si Yang

De cand mi-ai pus capul pe genunchi, mi-e bine
Nu stiam ca ma voi vindeca pe mine prin tine
Vorbele, gandurile, impletirile, crezusem ca-mi ajung
Nu stiam. Au zvacnit umerii, au crescut bratele...
fusesem ciung!
Tudor Arghuezi

Strigatul noptii

Strigatul nopţii

După aceasta intalnire miraculoasa cu gazda noastră, obosite de drum, îmbatate de aerul sărat al mării şi încălzite de dogoarea focului, care acum chiar şi stins mai păstra amintirea acelui dans al flacarilor, am adormit

Şi totuşi....somnul nu mi se lipea de pleoape, m-am asezat pe un scaun langă pat şi priveam la puiul meu cu păr bălai şi ochii de catifea verde, o priveam fascinata, era atat de frumoasă, zâmbea.

I-am sărutat fruntea, ea s-a mişcat prin somn, mi-a cuprins gâtul, trăgandu-mă spre dânsa. Mi-am asezt capul langă buclele aurii, care mă gâdilau puţin , dar m-am ferit să nu mă mişc de frică să nu tulbur visele, ce începeau să se nască

Am rămas aşa îngenunchiată langă copilul meu, împarţind aceiaşi pernă, mamă şi fică, fică şi mamă, copil si adult, bucurie şi tristeţe, vis şi realitate, două lumi, două fiinţe unite printr-o legatura mai puternică decat viaţa însaşi.

Am ramas aşa unite, o oră, două, poate mai mult, nu mi-am putut da seama, poate am şi adormit, dar tot ce îmi aduc aminte a fost un suspin, un vaiet, venit parcă din străfundul pămantului, m-a făcut să tresar

M-am uitat in jur, întuneric, linişte, doar pâlpâitul molcom al candelei, străbătea prin întuneric.

Ruxandra, dormea linistită în aşternutul de puf, iar alături se ghiceau două trupuşoare, erau cei doi motanei negrii, cuibăriţi şi ei în braţele somnului.

Liniste, un întuneric de smoală ne acoperea, luna încă nu îşi făcuse aparitia pe bolta cerului, era ora spiritelor , mi-a alunecat un gând într-o doară.

Uşor m-am desprins de lângă fetiţa mea şi am ieşit afară.

Afară nu era nimeni, doar marea întunecată, o ghiceam după sunetul furios al valurilor, care loveau stânca, dorind să o sfărame.

M-am uitat de jut împrejur, am înconjurat casa, am privit spre mănastire, nimic, nici un sunet, nici o miscare, m-am întors şi m-am asezat pe prag, aprinzandu-mi o ţigară, prost obicei, recunosc. Mi-am aprins o ţigară, suspinul acela nefiresc încă îmi stăruia în minte îl simţeam, îl vedeam, era ciudat.

Fumul se ridica în rotocoale transparente spre cer, luna îndrazni să îşi scoată faţa argintie de după un nor, doamna cerului răspandea o lumina placută peste sufletele adormite.

O mişcare îmi atrase atenţia, mi-am mijit ochii să pot desluşii mai bine, parcă zărisem ceva, o siluieta albă, stătea pe un colţ de stancă, aveam senzaţia că vrea să sară. Instictiv am ridicat măna, vroiam să o opresc, am strigat sau doar mi-am imaginat că stig "Stai" şi un alt zgomot distrase atenţia de la strania apariţie, era o pală de vânt care în plimbarea lui nocturnă rupsese o creangă.

Când am ridicat privirea, siluieta disparuse, doar sunetul mării se mai auzea undeva în haul ce se intindea la numai câţiva metrii, dedesupt

M-am întors în casă, mi-am întins trupul obsosit lângă corpuşorul moale si cald al copilului meu, am strâns-o în braţe sperând că voi adormii, dar somnul nu vroia să vină, mă tot găndeam la apariţia aceia ciudată înveşmantată în alb.

Un fior de ghiaţă m-a străbătut amintindu-mi de prezenţa din cimitir.

Mi se făcuse frică şi cu toate acestea simţeam că acest sentiment, aceasta frică inexplicabilă îmi pusese sângele în mişcare, un ticăit timid îmi rasuna în urechi.

Şi pentru prima oară de atata timp am simţit că sunt din nou vie.

Psiholog Ilinca Ioana Rusu