Inceputuri

Ne-am cunoscut in urma cu un an, la sfarsitul unui septembrie uitat, fusese o toamna lunga si blanda , cu frunze rosiatice si soare molcom.
Am fost detasata pe o perioada nedeterminata in acel mic orasel de provincie, in care timpul parcase oprise in loc.
Imi amintesc linistea, pe care am savurat0o cu atata placere, o liniste si un calm, care ma invadau, cuprinzandu-mi toata fiinta, facandu-ma sa ma indragostesc de aceal oras de provincie , care fara sa imi dau seama devenea pe nesimtite o a doua casa pt mine.
Oamenii, multi, impanzeau faleza, ce se intindea pe toata lungimea bulevardului principal, unii se plimbau brat la brat, altii stateau pe banci frumos vopsite, relaxandu-se la umbra frunzelor de toamna, armonie si calm, acestea au fost cuvintele definitori.
Nu eram invatata, eu veneam dintr-o mare metropola, in care huruitul masinilor , pe caldaramul desfundat al soselelor se auzea pana tarziu in noapte.
Mi-am dat seama , ca o data cu venirea mea aici, o noua etapa din viata mea tocmai se profila la orizont. Inca nu imi dadeam seama de toate aceste schimbari ce vor apare in viata mea.
Eram tanara, u ca acuma nu as fi, eram speriata, as putea spune, exagerand putin, chiar usor ingrozita, dar si incantata in acelasi timp, eram departe de casa, dandu-mi-se posibilitatea sa zbor.
Bine, bine , sa zbor! Dar incotro?
Mi-am cumparat o inghetata, m-am asezat pe o banca si am inceput sa privesc acei oameni care se perindau prin fata oghilor mei.
A privi lumea este o meteahna pe care am capatat-o demult, cred ca in copilarie. De felul meu am fost un copil mai singuratic, nu ca mi-as fi dorit asta, dar asa a fost sa fie.
Pentru a nu ma plictisi, stateam la geam si priveam oamenii care se perindau pe sub castani din fata ferestrei mele.
Erau multe chipuri, unele noi, necunoscute, altele cunoscute, familiare, altele doar in trecere, unele erau preocupate, altele absente, altele vesele, altele triste,altele indiferente si atunci incercam sa imi imaginez , sa fac scenarii si sa inchipui intamplari functie de chipul pe care il vedeam.
Erau multe chipuri, multe fete si niciuna nu seamana cu cealalta, erau distincte, aveau ceva aparte si totusi ceva comun le lega.
La inceput a fost un joc, apoi a devenit un refugiu, cred ca faptu de a privi lumea si chipul oamenilor, a devenit un mecanism de aparare sau poate ca-l foloseam ca pe un moment in care sa caut cea mai buna solutie la o problema ,sau poate a devenit un refugiu de mine si de apasarea de fiecare zi, concentrandu-ma asupra altora, alteori a privi lumea inseamna a astepta acel ceva miraculos, un semn care sa iti schimbe viata.
Asa ca mi-am acordat acel moment, atat de necesar pentru a privi lumea.
Si nici de data aceasta instinctul nu m-a inselat