Mi-am dorit sa fiu un fluture mov, cu aripi de catifea purpurie, existenta mea era emera si depindea de coltul acela de nor de care atarnam in zori de zi. Imi aud bataia aripilor, e atat de tacuta!. Incet incet, batand ritmic din aripi, fluturele mov cu aripi de catifea puruprie, trece, nestiut si nevazut de nimeni, in fiecare zori de zi, peste orasul nostru, trece peste satul in care, viata inca mai palpaie in mugetul vacilor, in behaitul oilor, in latratul cainilot imbatraniti in amintirea povestilor lui Dragos, cel ce a ucis bourul.
Fluturele mov cu aripi de catifea purpurie, trece nestiut si neauzit, peste cetati, in care odinioara domneau imparati cu barba alba si coroana de aur pe cap, care ulterior au fost inlocuiti cu domni avizi de putere, care nu aveau alta treaba decat sa vorbeasca neincetat la telefoane mobile.
Flurele mov, cu aripi de catifea purpurie, trece pe deasupra tuturor, bataia aripilor sale este abea perceptibila, uneori fluturele mov, trece, nevazut si nestiut de nimeni, caci el se arata doar in zori zilei, cand aerul este mai proaspat si ochii copiilor limpezi. Flutrele mov, trece neoservat, camuflandu-se perfect in multimea flurilor, galbeni, ce traiesc doar o zi, adesea bataia aripilor sale este abea perceptibila, dar bataia arpililor de fluture, naste uragane, provoaca schimbari.
Alteori mi-am dorit sa fiu o floare si sa ma las alintat de razele soarelui, sarutata, de lacrimi de roua, imbratisata de tainele nopti.
Cu toate acestea, am constatat ca sunt doar eu, femeia, care stau in fiecare dimineata si in fiecare seara in fata colii albe de hartie, nascand din ganduri neadomite, povesti de iubire uitate, povesti despre viata, povesti despre moarte.
Am constatat ca pot sa fiu doar eu , femeia, care readuc la viata fantome uitate, ascunse cu dibacie in nu stiu care frunza a unui arbore genealogic
Fantomele sunt parte integranta a fiintei noastre , fac parte din amintirea noastra, sunt mosii si stramosii nostri sunt dovada ca noi existam, insa noi le-am uitat, am uitat de unde venim si nu stim incotro mergem.
Uneori trebuie doar sa ne amintim cine suntem, sa aducem la viata fantoma trecutului, deoarece uneori , ea este calauza spre viitor.
Am constatat ca sunt doar eu femeia, care dau nastere, nu doar pruncilor, ci si viselor.
Oameni au uitat sa viseze, pentru ca au uitat ce inseamna somnul, tihna, odihna.
Sunt momente, in care iti intinzi trupul obosit, pentru a te cufunda in acel somn vecin cu moartea, eu l-am numit somnul uitari si dormi si dormi si iar dormi si te trezesti intr-o zi ca esti batran, ca mana nu mai este atat de ferema, ca ai vorba tremurata, ca ochii nu mai vad lumina zilei, ci doar ceata noptilor, ca esti singur in patul cel alb, ce troneaza in mijlocul camerei de zi, ca portretele de familie, te privesc cu un zambet ingalbenit, de dupa sticla prafuita.
Cu toate ca mi-as fi dorit sa fiu un fluture mov cu aripi de catifea pururie, cu bataie de aripi abea perceptibila, cu toate ca as fi vrut sa fiu o floare, alintata de primele raze de soare, am constatat ca sunt doar o femeie, care a invatat sa spuna povesti, povesti de viata si de moarte, povesti nascute din lacrimi si durere, povesti nascute din zambete de copii, imbinandu-se armonios cu glasuri de ingeri pictati.
M-am trezit plangand din vis, caci fusesem flutue, floare, iar acum am ramasa doar femeie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu