Imaginam vise si povesti de tot soiul, de toate formele si culorile, inchizand inauntrul farama acea de divinitate, care inca mai luceste in noi.
Am imaginat de-a lungul timpului povesti, ce toate se terminau intr-un anume fel, trist, de fapt eu in povestile mele am imaginat trauma abandonului, care m-a urmmarit iar si iar si de care nu stiu daca sau cand voi scapa, cand va disparea, mi-am integrat-o si am acceptat-o.
Trauma abandonului, tine de singuratate, e crunt sa fii singur, sa te uiti cu jale la toti cei din jurul tau si sa ii vezi mergand brat la brat, zambindu-si cordial sau dragastos sau mai stiu eu in cate moduri. Este acel sentiment de impreuna, cu toate ca de multe ori nu este asa.
Stiu! ca sub aparenta unui zambet se pot ascunde traumele cele mai maeri, dureri ingropate, tristeti nespuse.
Am imaginat de mi de ori umbra chipului barbtaului ce il voi iubii, daruindu-i toata dragostea mea.
Umbra a capatat contur si esenta, materializandu-se.
Toata viata am fost atrasa de umbre , de mistere, de ceea ce este ascuns, este partea mea de umbra, partea mea intunecata, am stiut ca eu sunt veriga slaba, a lantului punctul de cotitura, oprindu-se la mine. Am dus generatii in spate, am dus traume mult prea grele pentru mine, am trait o viata care nu era a mea.
Acum, ma uit in oglinda timpului si ma uit oare cum pot traii singura? Mi-am dat seama de singuratatea mea, asumandu-mi-o, gandindu-am ca nu e bine sa mai astept si sa sper in miracolul Invierii.
Am renuntat cu ceva timp in urma de a mai avea asteptari de la cei din jurul meu, de a mai cere, certitudinile le-am avut doar de la mine, doar eu am stiut ce imi pot oferii si mi-a fost bine.
Apoi am lasat barierele sa cada, simtindu-ma puternica, capabila sa infrunt lumea cu toate provocarile ei.
Ai intrat pe nesimtite in viata mea, amagindu-ma cu cuvinte ce m-au mangaiat, facandu-ma sa inchid ochii pt o secunda si sa ma gandesc ca ar putea sa fie adevarat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu