Am stat mult sa ma gandesc despre ce voi scrie azi. Mult prea multe ganduri, mult prea multe framantari, mult prea multe griji, nevoi de tot soiul, mult prea multe, iar eu sunt numai una.
Imi amintesc de o vorba inteleapata, nu mai stiu daca am auzit-o sau am citit-o, care spune: Dumnezeu iti da, cat pot sa duci! Viata , te pune doar la incercarile pe care poti sa le treci!
Daca asa se spune, inseamna ca asa trebuie sa fie, imi doresc cu toata fiinta mea asa sa fie. Imi doresc sa trec si de aceasta incercare la care am fost supusa fara voia mea, ma doare, ma roade, caci ma simt mult mai singura decat eram.
De ceva timp sunt si eu parinte si am inteles mult mai bine valoarea cuvintelor si a rasunetului ce il pot avea in sufletul copilului, am invatat mult mai bine ca trebuie sa gandesti de doua ori inainte de a rosti un cuvant plin de venin, menit sa te faca pe tine adult, fiind, sa te simti nitel mai bine.
Da ! acesta este adevarul, adulti, fiind ne simtim mult mai bine cand, vedem suferinta in ochii celor care depind de noi, a celor mai slabi decta noi si cine sunt acestea, daca nu copiii nostri si mai rar, animalele de companie.
Am vruit la un moment dat sa scriu o chestie, care s-ar fi intitulat- M-am nascut din parinti asasini!-, apoi m-am gandit la puternicul impact, care l-ar fi nascut si in care s-ar fi regasit multe figuri paterne. Asa ca am abandonat idee, am facut-o sul si am inchis-o in sertarul meu de rezerva.
M-am certat cu tatal meu, o ciarta crancena si am stabilit ca nu mai avem de a face unul cu altul, el mi-a reprosat anumite aspecte, in care nu m-am regasit absolut deloc, eu i-am replicat ca nu are dreptate si ca ar fii mai bine sa taca, ca nu e bine sa ducem aceasta discutie in fata copilului meu, el a continuat si uite asa focul a izbucnit.
Finalul a fost dezastruos, ne-am despartit certati, urandu-ne pe viata si pe moarte, urandu-ne si instrainandu-ne, de fapt, instrainarea a inceput demult, in urma cu 30 de ani, cand eu nu prea stiam bine ce e cu mine.
Ani de-a randul m-am luptat si m-am rugat ca sa imi accept tatal, sa-l integrez si sa-l iubesc asa cum este, in ciuda a tot ceea ce s-a intamplat.
Il iert de fiecare data si nu ii port pica, dar nu mai pot sa sport, ca ori de cate ori nu ii convine ceva, sa ma respinga , iar si iar, in moduri din ce in ce mai brutale si mai ciudate pentru un parinte.
Prietenele mele, m-au intrebat adesea, de ce inca mai astept si inca ma sper sa mi se ofere niste lucruri sau comportamente sau sentimente, care nu pot sa mi le ofere, pt ca ei au limite, mult mai mari deact generatia noastra.
Pentru ca, am replicat eu, sunt parintii mei, iar eu sunt inca copilul lor, indiferent de cati ani am sa am.
Esti adult, mi-a replicat , constiinta mea, Oana, care in momente de cumpana ale vietii mele , ma sprijina si imi da putere, ajutandu-ma sa imi gasesc resursele interioare.
Da! Sunt adult, dar o parte din sufletul meu va ramane mereu copil sau al copilului, care tanjeste, dupa ceea ce nu i s-a putut oferi.
Nu intotdeauna nevoile noastre interioare corespund cu nevoile celor din jur, noi putem doar sa intuim, sa ghicim, sa citim printre randuri, care ar fii presupusa nevoie a copilului nostru.
Am invatat, o lectie destul de dura, inca din copilarie, o lectie pe care deabea acum la maturitate am asimilat-o si integrat-o, si intr-o oarecare masiura am acceptat-o.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu