Karma

Mi-a placut intotdeauna sa visez, sa imaginez lumi si oameni si vise, uneori construiam castele de nisip, ale caror ziduri le intaream cu credinta si speperanta.

Am fost dezamagita uneori, cand cruda realitate intervenea. Apoi ma retrageam si scriam , scriam despre primti si printese, despre cavaleri si domnite, despre crai si osteni invechiti in arme, am scris despre vise si despre oameni, despre sentimente, despre noapte si zi, despre cum am vrut sa fie lumea, am scris despre , dezamagiri si realizari, am scris intr-o maniera tragica si uneori ironica.

Ne dorim atat de mult sa fim fericiti si alergam uneori mult prea repede dupa fericire, ca sa ne dam seama, deabea atunci cand am obosit ca de fapt noi fugeam de fericirea.

Am invatat sa filozofez si sa cuget asupra unor lucruri si evenimente din aceasta viata, uneori ma gandeam la karma mea si ma intrebam, de ce sunt singura, de ce nu am un partener.

Mult mai tarziu, am auzit de carma singuratatii, viata dincolo de un cuplu. Cuplu format dintr-o femeie si un barbat.

In mod normal asa trebuie sa fie, un el si o ea, o reantregire a nucleului, dar uite ca mai sunt si cazuri cand aceasta Karma a singuratatii sau a solitudini, apare pentru a reface un alt echilibru, un echilibru interior, dintre eul masculin si cel feminin..

Cand am luat hotararea de a nu mai transmite mai departe povara transgenerationala a familiei mele, tema de viata, pierderea in principal, pierdere care s-a repetat de la o generatie la alta intr-un altfel de mod, pierdere, care ne-a guvernat familia de 5 generatii incoace, am stiut ca trebuie sa fac sacrificii.

Mi-am dorit cu toata fiinta mea, ca copila mea sa nu mai sufere, sa nu mai poarte o povara pe umerii ei fragili, mi-am dorit sa fie libera si sa isi traiasca propria viata.

Cu ani in urma am inteles acest lucru cumplit, stateam nopti, cu pruncul meu in brate si plangeam, plangeam amarnic, cu lacrimi de sange , caci imi dadeam seama de povara care i-o voi transmite si nu stiam cum sa o feresc, sa o feresc de mine, caci eu eram veriga lantului si prin mine se trandmitea ura si ranchiuna. Stiam , earm constienta de acest lucru si nu puteam face nimic, liantul ce unea un lung sir de femei , era mult mai puternic.

Am luptat pe viata si pe moarte cu ingeri si diavolii, mi-am omorat sufletul si credinta, mi-am ucis fiinta cu lovituri de pumnal, am renuntat la ceea ce imi era drag si iubeam, am fost jos si m-am zvarcolit ca un sarpe in tarana, transformandu-ma

A fost o lupta grea si istovitoare si iata ca intr-o zi, nu imi mai amintesc cu precizie care, caci totul a venit asa, pe nesimtite, am deschis ochii si era liniste, ma simteam renascuta din propri-ami cenusa.

Fara sa ne dam seama, ne omoram inca din fasa, copii, ce i-am adus pe lume!