Fotografia

Diminetile si serile , incep sa fie din ce in ce mai friguroase, vara este pe sfarsite, iar toamna se apropie cu pasi grabiti.

Am inchis geamul, caci imi inghetazera picioarele! Cu toate ca masinile au inceput sa circule, iar forfota orasului a inceput sa se faca simtita, e totusi liniste, e atata liniste cum nu a mai fost demult.

E ciudat!

Sunt un om, mai exact o femeie, care trebuie sa fiu in permanenta in miscare, agitatie, implicare sunt cuvintele care as putea spune ca ma caracterizeaza, dar acum, acum dintr-o data, fara sa imi dau seama e liniste, nu mai simt nici o nevoie de forfota, de lume, de alergatura, simt ca traiesc si asa, fara toate astea.

Imi amintesc de un joc terapeuti, pe care l-am facut demult, cred ca sunt aproape 4 ani de atunci, pe covorul mare erau imprastiate o gramada de fotografii, reprezentand fel de fel de chipuri, chipuri de oameni, animale, staui ,perisaje, sau doar cerul cu nori. Trebuia sa alegem doua imagini.

Prima data am ales o imagine, care reprezenta un tanar, ce afea privirea incordata, ii puteam vedea acea mica incretitura dintre sprancene, ochi ii erau ingustati, de parca s-ar forta sa vada ceva sau asteapta cu interes sa vada ceva.

Dupa aceasta imagine, noi fiecare dintre noi trebuia sa facem o poveste, deabea dupa mult timp mi-am dat seama ca acea poveste este povestea noastra a fiecareia dintre noi, noi toti cei adunati in aceea incapere .

Dau timpul inapoi si imi amintesc, imaginile alese si povestile istorisite mai apoi au fost fie proiectiile din prezent fie cele din viitor.

Deabea acum imi dau seama ca tanarul meu, era proiectia mea din viitor.

Povestea lui , e o poveste foarte frumoasa, simpla si de ce nu adevarata. Dar inainte de a-i istorisi povestea, ar trebuii sa readuc in memorie detalile imaginii.

Fotografie alb-negru, fotografie ce reprezinta un barbat, un barbat tanat cu piele smeada, are trasaturi europene, desii este imbracat ca si locuitorii deserturilor. Poarta acel strai traditional, lung ca o rochie, numit galabiei are pe deasupra acel surtuc lunc, de lana, menit sa-l apere de figul noptilor din desert. Ca si varsta, sa spunem are cam 25 de ani, e tanar, frumos.

Ochii sai negrii privesc undeva departe, are privirea incordata, ochii mijiti, buzele usor intredeschise, as putea spune ca sentimente amestecate il incearca- emotie, nerabdare, teama.

In spatele lui se vede cerul, dar nu e undeva afara, ci intr-un loc inchis, caci se poate vedea intr-un colt al fotografiei rama metalica a unui geam.

Am privit cateva minute imaginea tanarului, iar povestea mi-a venit in minte pe data, atat de firesc, de parca ar fi asteptat, doar sa deschid usa si sa o poftesc sa fie istorisita.

O teama, ciudat, m-a cuprins, atunci cand mi-a venit randul, cu toate ca am fost prima care mi-am spus povestea, un nod in gat, facea sa nu mai am aer, ceva imi oprea cuvintele.

Cu toate ca era cald, dintr-o data mi s-a facut frig, un frig de moarte, mainile si picioarele imi erau reci, ca ale unui mort, iar inima imi batea sa imi sparga pieptul

Ganduri felurite imi bantuiau mintea, simtndu-ma ridicol si ma gandeam ca daca povestea mea nu va fii buna, daca va fii prea puerila.

In final le-am dat toate pe una si am inceut povestea, povestea mea.