Lumea, lumea in mijlocul caruia traim! Lumea cu bune si rele! Lumea cu multe si totusi putine! E greu sa fii diferit in aceasta lume, plina de amaraciune, uneori simti ca te copleseste si pe tine amaraciunea ei sau bucuria ei debordanta. In aceasta lume, ca oameni, oscilam intre: bine si rau; intre lumina si intuneric, intre nebunie si luciditate maxima, intre ras si plans.
Aceasta oscilatie, care o mai regasesc si la mine ma oboseste si ma seaca de puteri, as vrea, mi-as dori sa pot sa ma plang si sa plang, dar am nevoie de un umar, de o mana , care sa ma mangaie si sa ma aline, sa ma dezmierde si sa imi spuna ca totul este bine.
Numai ca din pacate, nu am acest drept, nu mi-a fost aprobat acest drept, de a putea fii alinata.
Nici nu mai stiu de cand nu am mai fost alinata, nici nu mai stiu de cand nu mi-a mai spus ca va fi bine.
Am inceput sa scriu pe acest blog, tocmai ca mi s-au refuzat anumite drepturi, cine ar fi crezut?!
Nu imi place sa fiu melodramatica si sa imi plang de mila, cu toate ca oricine ar citi aceste randuri, ar spune acest lucru, fiecare cu parerea lui.
Contrar asteptarilor sunt un om, care pun la suflet orice, uneori sufletul meu este plin cu atata durere, incat simt ca are sa pocneasca, alteori mania ma inunda si din manie si uneori din neputinta se nasc lacrimile si le las sa curga , cat vor ele , de mult.
Am incercat sa ma izolez, sa ma detasez si sa imprumut retete de indiferenta, dar nu a mers.
Ma dor cuvintele, ma dor gesturile, ma dor gandurile, e crunt sa ai o perceptie mult pre bine dezvoltata, sa simti dincolo de aparente, dincolo de masca inselatoare.
Simt toate aceste cuvinte, gesturi, ganduri, ca niste sageti cum mi se infing in mine. Imi doresc sa ma detasez si sa nu mai imi pese. dar se pare ca asa am fost construita eu ca om.
Oameni sunt dati in aceasta lume cu un scop, cu o menire si poate ca menirea mea este de a ssimtii mai mult decat pot altii, de a vedea dincolo de aparente , de a le constientiza si integra, hbar nu am, incept sa o dau prin balarii , vorba unui prieten.
Alteori sunt optimista si reusesc sa ridic moralul tuturor, aratandu-le partea plina a paharului, in ultimul timp am facut foarte multa lume, foarte multi oameni sa zambeasca, multumirea mea interioara e mare, e imensa si totusi ma intreb si eu , intr-o doara, de ce legea compensatiei nu functioneaza si la mine.
Am muncit toata viata pt a-mi castiga cinstit si corect banii si am-mi asigura un trai decent, am mucit mult pt a deveni eu si a aveaa un statut in societate, am luptat cu toata forta, spre a ajunge unde vreau si a fi ce vreau, am platit scump , uneori cu libertatea mea, un gest de tandrete si tousi, lgea compensatiei nu e aplicabila in cazul meu sau poate ca nu o vad eu.
Sunt slabita, epuizata, puterile ma lasa, sunt satula de anumite aspecte ale acestei lumi, in mijlocul careia ma invart.
Sunt momente , cand ma simt ca un peste, ce inoata importiva curentului, dar nu stiu sa inot altfel, nu stiu cum ar fii altfel, sunt o persoana incapatanata din fire, o incapatanare in sensul bun al cuvantului si nu cedez mult prea usor, imi sustin sus si tare punctul de vedere si stiu sa-l apar f bine, ma lupt pentru ceea ce cred, pentru ceea ce am si ce sunt
Cand sunt trista, cand plang, cad sufar, uneori si cand fericita, dar mai rar, scriu, de mult de cand ma stiu, scrisul a fost singurul leac, singurul sprijin, uneori singura alinare.
Nu vreau sa para ca ma plang, caci nu ma plang, deoarece ar fii pacat de Dumnezeu, numai ca simt nevoia sa scriu, pentru a ma regasi, a ma reculege, a ma sfatui cu mine insami si a ma ruga, sa mi se dea forta, putere si intelepciune sa pot merge pe drumul pe care am apucat-o.
E un drum deloc usor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu