Puterea cuvintelor

Asta noapte m-am trezit cu un sentiment angoasant, de frustrare, de neputinta, m-am trezit, dar parca nici nu adormisem si fara sa imi dau seama gandul meu a zburat catre copii, catre copiii a caror ochi au invatat sa planga mult prea devreme.

Traiam un puternic sentiment ca ii am langa mine, ca imaginarul este viu si lucreaza, dincolo de cortina invizibila a constientului.

Imi zambeau, am intins bratele si am vrut sa-i imbratisez, dar nu s-au miscat, nu veneau nici spre mine, dar nici nu se indepartau, stiam ca vor pleca, stiam ca sub aparenta zambetului se, ascunde durerea ,suferinta.

Totul era din ce in ce mai clar, mai palpabil, mai vizibil, sentimentul dezradacinari se contura asemeni unei fantome a trecutului, punand stapanire pe mine.

Am inchis ochii, vroiam sa dispara , toate aceste imagini, toate aceste chipuri, care veneau de-a valma peste mine inundandu-ma, asaltandu-ma.

Ochii lor erau plini de speranta, iar eu... eu eram neputincioasa si nu puteam face nimic, nu puteam sa ii ajut, cum sa ii ajut!?

Oare de ce apare acea tendinta de a salva?De a fi acolo, de a fi accolo ca persoana activa , care intreprind fel de fel de lucruri, punandu-ma stavila in calea inevitabilulului.

Asta sunt cea de acum de la 33 de ani, asta am fost di in urma cu 5 ani, numai ca atunci imi lipsea argumentul si cred ca asta voi fi si peste inca 33 de ani.In fine

Era trei dimineata si desi avusesem o zi grea , adormisem la o ora imposibila, totusi somnul ma ocolea.

M-am zvarcolit intre asternuturi pana ce zorii s-au aratat incetosati, nu gasisem raspunsul la framantarea mea si nici la intrebarea care ma zbuciuma de zile intregi, inca din momentul in care am aflat vestea plecari lor. "Ce se va intampla cu ei?"

"Ne iau copii! Nu pot sa ne ia copii! Ce se va intampla cu micuta , Floare de Colt? Ea cand va fi marea isi doreste sa devina doctrita Ce se va intampla cu Norul purpuriu, copilul de numai 10 ani, care acum prin vointa sorti va deveni, fratele cel mare si va trebui sa aiba grija de cei doi mai mici, pentru el , parerea mea este ca va fi benefica mutarea, el va ajunge preot!", erau atatea chipuri, atatea destine fiecare cu visul sau, erau mici universe in formare, erau tinere vlastare ale viitoarei paduri.

Oricat de benefica va fi mutarea, sunt mult prea mici, mult prea fragezi, mult prea repede ii arunca in vartejul vieti, inca radacinile lor sunt firave, daca mai au radacini!?

O data au fost aruncati de propriile lor famili, apoi...mai bine ma abtin cu comentariu.

Parca aud si acum, glasul acelei copile, pe care eu am numit-o Stea calatoare, "Va rog , doamna!, va rog spuneti-mi adevarul, nimeni nu vrea sa ni-l spuna! Toti tac! Vreau sa stiu, daca mai exista sansa, vreau sa stiu . Toti spun ca va fii bine, dar eu stiu ca nu va fi!"

Si dintr-o data am fost investita ,fara sa vreau cu puterea de a spune, deveneam peste noapte acea "voce care striga in pustie"- nu stiu daca face parte din biblie sau poate e dor o remarca din filmul Iisus din Nazaret, eram o voce calauzitoare...si asa cum se intampla numai in basme mi-a aparut in fata ochilor sfantu al carui nume il port, SF Ioan, constientizand astfel menirea mea, rolul pe care il joc in vaita celor de langa mine.

Am rolul de a spune, de a calauzi prin puterea cuvintelor, uneori cuvintele sunt mai puternice decat faptele, decat gandurile, cuvintele au menirea de a trece dincolo de bariera timpului, dincolo de bariera organica a trupului, dincolo de orice bariera, intiparindu-se in mintea si in inima oamenilor

Stiam ca de vorbele mele depindea un intreg univers. Univessul copiilor, care au invatat mult prea devreme sa devina adulti, au invatat mult prea devreme ce inseamna durerea.Dupa nopti de nesomn si zile de zbucium am luat hotararea, imi voi pregati cat mai bine copii pentru aceasta plecare, se pare ca nu mai este cale de intoarcere, destinul lor fusese pecetluit, iar eu, nu puteam face nimic, ma simteam legata de maini si de picioare, mi se parea nedrept ce se intampla cu ei.

M-am rascolit, m-am involburat , ca un vant , am strigat, dar de ce nu ati protestat, cum puteti sa ii lasati sa plece, de ce nu ati spus nimc, de ce nu v-ati opus? Stiu ca pute-ati sa faceti ceva, aveati aceasta putere! Cate ,de ce-uri au fost si or sa mai vina! Nu puteam sa aceept, Nu vroiam sa accept. Dar uite ca pana la urma am fost nevoita sa accept. Sa accept ca viata este generoasa si numai rautatea , egoismul, oamenilor o fac sa fie stearpa.

Sentimentul de neputinta, avut atat amar de zile a fost inlocuit cu hotararea ferma de a pregati copii, de a pregati hartiile necesare, hartii care trebuiau facute cat mai bine, care trebuie sa arate gradul de adaptare sau inadaptare al copilului, eventualele pericoloe care expun copilul, aparitia eventualelor gesturi necugetate. Trebuia sa fac ceva, nu puteam sta cu mainile in san si sa ma uit cum sunt smulsi inca o data de locul pe care ei l-au numit o vreme Acasa.

"verba volants, scripta manem!", na ca ma contrazic pe mine, uneori si cel mai adesea oamenii, isi inchid urechile, asemeni cocosului de munte si nu mai vor sa auda nimic, si in astfel de situatii, trebuie sa faci harti, sa arati , sa spui, sa justifici.

Asa ca o parateza, hilara,- atunci cand cocosul de munte isi inchide urechile, vanatorul il poate impusca, acum extrapoland, ce se poate intampla cu cei care nu vor sa auda, pot pica si ei de pe creasta aceia zimtata , pe care s-au urcat sa isi expuna minunatul penaj.

Am reusit sa ma formez prin interactiunea cu cei din jurul meu, uneori ajungand chiar sa ma identific iar asta m-a ajutat sa merg mai departe.

Era adevarat nu puteam face nimic, dar puteam sa lupt asa cum stiam eu cel mai bine, puteam sa lupt cu, cuvantul.