Trenul

Nu am stiu , cum sa fac fata situatiilor, cu sa le integrez, cum sa le accept, cum sa iert, cum sa uit!

Cand vine vorba de situatii fericite nici nu se pune problema, dar cand intervin cele mai putin fericite?
E drept ca unii isi iau lumea in cap sau o iau razna sau o iau aiurea peste balcoane si mai uita sa isi lase in urma fie copilul sau consoarta, dupa caz.
Am fost perceputa ca un om care este dincolo de durere, dincolo de lacrimi, dincolo de sufetrinta.
Ar fi fost minunat , daca as fi fos asa, cred ca m-a si plictisit de moarte si uite ca din negura disperarii, am inceput sa scriu, asa am putut sa iert, am putut sa imi iau la revedere, sa ma impac cu trecutul , sa fac incercari si sa merg mai departe .
Am intrat intr-o perioada , sa ii spunem de restructurare sufleteasca sau sa gasesc un termen mai accesibil, de cautare a eului pierdut printre multele activitati cotidiene.
Ne pierdem, apoi ne regasim, printre aburii cafelei de dimineata, apoi iar ne pierdem in infinitul cotidian si uitam de noi , in amurgurile purpurii.
Eu de cand ma stiu, scriu, datorita scrisului si prin intermediul lui am reusit sa ma exteriorizez, sa spun, sa plang, sa iert, nu intotdeauna sa uit.
Uneori era mai bine sa uit, sa uit ! Dar lucrurile nu au stat intotdeauna asa cum am vrut eu.
Nu am stiut sa imi iau ramas bun de la oameni , nu am stiut sa ma desprind de o anumita stare de fapt din trecut, nu am putut sa las sa plece, fiid intim legata de acei oameni, de acele evenimente.
De ce? Pentru ca ma durea atat de tare, aceasta ruptura, incat aveam senzatia ca am sa sangerez pana la moarte.
Din discutiile avute cu prietena mea, un om drag sufletului meu, am invatat un lucru, ca in permanenta am tendinta de a ma refugia in nefericire, caut situatii si fapte taraumatice, durerea altora ma ajuta sa uit de suferinta mea.
Timpul a trecut si o data cu trecerea lui, am invatat sa ma bucur de calatorie, am invatat ca viata e asemeni unui tren, ca in acel tren se urca fel de fel de oameni si ca acei oameni nu ma vor insotii cu totii pana la sfarsitul calatoriei.
Pare un cliseu stereotip, desprins dintr-o prezentare PowePoint, se poate!



Maine voi continua sa scriu, asa cum am facut-o si azi, e singura situatie constanta din viata mea , dar numai ca va voi povesti maine .