Cand lumina soarelui era in asfintit, ne-am incumetat sa intram si noi in casa, voiam sa prelungesc lumina zilei si sa nu las ca umbra intunericului sa se astearna peste sufletele obosite.
Am intrat in casa, tacuti si obositi, ne-am dezbracat, luandu-ne locurile obisnuite, eu in marele fotoliu de piele din fata caminnului, iar Misa, pe coborasul de catifea verde.
Lumina focului alerga jucausa pe corpul sau negru, lucios, nascand imagini si forme fascinante.
Tacere! Una cate una stelele au inceout sa se aprinda pe cer.
Dintr-o data Misa ridica capul, ciulind urechile, se intoarse incet spre mine, indreptandu-se spre bratul fotoliului, unde se odihnea mana mea. A lins mana, care adesea l-a mangaiat, l-a certat, mana care timp de 20 de ani i-a pus mancare, mana prietenului.
"Dragul meu , Misa! Ce faci tu baiete, ce am sa ma fac fara tine?" Vocea imi inota in lacrimi.
Ochi lui Misa s-au atintit in ochii mei, a scheunat usor, asezandu-si capul mare si negru pe piciurul meu.
"Prietene iti multumesc!"
Lacrimi mute imi siroiau pe obraz. sosise momentul, trebuia sa il las sa plece
Ne-am asezat amandoi in fata focului, care isi mai potolise valvataia jucausa si ardea domol.
Misa, marele labrador negru isi intinse trupul obosit, pentru ultima oara, pe covorasul de catifea verde, capul sau se odihnea pe copsa mea, il mangaiam , in timp ce imi faceam curaj sa imi opresc lacrimile, sa imi inabus durerea, pentru al lasa pe Misa sa treaca usor dincolo.
Se spune ca sufletul animalelor, asmeni suletelor umane se chinuie si nu pot pleca linistite, daca cei dragi nu ii lasa sa plece, ii tin aici, contra vointei proprii.
Va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu