Despre viata

"Traieste fiecare anotimp la rand:respira aerul, beati bautura, simte gustul fructului si resemneaza-te in fata fiecaruia"

Miercuri, o noua zi cu ploaie si frig, de parca nu am fii in mijlocul verii, parca ar veni toamna

Devin nostalgica, caci incep sa ma gandesc la trecu, imbatranesc ! Sau nu trebuie sa fii batran ca sa devii nostalgica?

Dupa cum spuneam ma aflu la finalul unui drum, la finalul unor ani in care, m-am luptat cu trecutul, sunt momente cand trecutul se identifica cu prezentul, putand lua locul viitorului.

Trecutul tenebros al unei familii se poate perpetua iar , ca un perpetum mobile de-a lungul generatiilor, trauma trecutului, acapareaza prezentul, transpunandu-se in viitor, luand alte si alte forme si infatisari inchipuite, incat nu ne dam seama ca este de fapt aceiasi poveste repetata la nesfarsit.

Din aceasta cauza spun ca lupta cu trecutul este o lupta grea si istovitoare.

Acum e liniste, parca si ploaia s-a mai potolit, dar pe mine tot ma dor oasele si ma simt slabita, vremea are o importanta foarte mare pentru mine, imi este bine cand este soare, cand lumina vesela si jucausa inunda pamantul.

Trebuai ploaie, spun oamenii, pamantul are nevoie de ploaie! Am vazut beneficiile ploii, porumbul pe care il "lasasem" mic si ofilit, acum mai bine de zece 10 in urma, cand, organismul meu a cedat, imbolnavindu-se, acum e mare, verd, iar frunzele ca niste lanci, sfichiuie aerul, cantand o doina.

Doina, cantec de jale si dor, care aminteste de Blestemul Pamantului, Blestemul iubirii, ce a fost descris cu atata patos in romanul "Ion".

Devin melancolica, unii ar spune ca e un semn de imbatranire, dar eu afirm ca nu e musai sa imbatranesti, devin melancolica pentru ca incep sa imi amintesc, sa ma gandesc la trecut, la oamni si locuri si evenimente, ma gandesc fara sa ma doara. fara sa mai iubesc sau sa mai urasc, fara patima sau intristare, fara ciuda, ma gandesc pur si simplu la tot ceea ce a fost si cum m-am conturat, eu ca om prin intermediul acestora.

Ma reantorc in prezent si rememorez ziua de ieri, mersul la spital, Mihai e un copilas de 7 ani, poate 8, dar arata ca unul de 5, e mic, e bolnav, e un copil atat de dulce si nevinovat si are atata pofta de viata, vrea sa traiasca, dar se pare ca viata nu mai are sanse pentru el.

Inimioara lui e mica si e bolnava si din ce in ce mai greu bate, un ticait abea perceptibil, buzele copilului devin vinetii, rasuflarea se stinge,palpaie ca flacara unei lumanari. Dar ochiii inca nu si-au pierdut acea stralucire stranie, care inseamna viata.

Flutrele cu aripa de catifea albastra s-a oprit pentru un moment asupra copilului ce pare sa doarma, intinzandu-si ariplie, invelindul, copilul surade.

Poate viata ii va da o sansa!